Wednesday, May 30, 2012

Ploaia, cand ploua

Toata lumea scrie despre ploaie cand ploua. Desigur. Indreptatit sau nu. Oricum, ar fi ca nuca in perete sa scrii despre Divinitate si minunile de pe lume, ploaia printre ele desigur, atunci cand afara sunt 30 de grade. Atunci doar spunem: ai ce buna ar fi o ploaie scurta de vara. Luam ploaia ca atare, ca si ceva care ni se cuvine, pentru ca fireste, suntem pradatorii supremi si ni se cuvine totul. Eh, surpriza, as zice eu. Ploaia chiar isi baga piciorul, cum se spune prin cartier. Nu a fost niciodata imblanzita si sper ca nu va fi niciodata.

E buna, e rea, e uda, e multa, e putina, e curata, e murdara, e spalatoare de pacate, e datatoare de visuri, de ganduri, de tristeti, de piese pe care ne temem sa le ascultam din cauza sertarelor pline din suflet, de lacrimi, de spaime, de bucurii, de umbrele, de libertate, de descatusare, de saruturi interminabile.... De copii care sar in toate ochiurile de apa, certati sau nu de parinti. De obicei, certati. Ce prostie! Ploaia e ceva-ul pe care il avem, dar nu-l avem, stiind ca l-am putea avea, daca am fi constienti ca nu putem avea nimic, niciodata. Prea ostentativi si siguri pe noi, cand ne speriem, suntem si mai viteji. Studii, cercetari, ploaia artificiala, visuri cu desertul plin de vegetatie, cu mii de hectare redate agliculturii, ca sa ce? Sau de ce? Sau pana cand? De fapt, totul sta intr-o picatura. Acolo e toata intelepciunea. Ploua, si vin miliarde de picaturi. Ne spala de tot. Sau nu. Ca, repede, luam umbrele. O iubim, o uram, dar nu putem fara ea. Nu pentru ca nu ar dori, unii.... Ci pentru ca pur si simplu ploaia nu a fost inventata pentru noi... Deloc. E doar minunea de care avem parte, e fix minunea care ne aminteste cat de mici suntem sau cat de obositi de frumusete.
Iubesc ploaia, in toate manifestarile ei, absolut in toate. Iar stiinta, cum ne explica ea circuitul apei in natura, are rolul ei. Ploaia insa, e divina. Si gata.
Pritax sau... nesimtiti, mai nou

Imediat dupa celebra Revolutie am devenit client fidel PRITAX. Mare inventie, chiar aveau bun simt, chiar erau ca afara. Pe multi dintre ei i-am cunoscut personal. Am devenit clientul casei, cum ar veni.

A trecut vremea, ca-n orice poveste.

Si, vine, 30 mai... la 0.40. In buricul targului, din toata coada de masini goale, pe criza asta, un singur Pritax. Eu, happy, ca proasta..... el, blond, figurant, distrus ca e sofer cand ar fi putut fi Mark Zuckerberg, ratat, desigur. Vorbea la telefon. Il intreb ca o fraiera, care nu mai are 20 de ani, nici mini si nici chef sa gadile un prost blond nepoliticos: e liber? Se stramba, cercopitecul pamantului, pe care l-am deranjat din agatarea vietii. Ma enervez, incerc sa deschid usa, le blocheaza pe toate si imi arata degetul. Stim cu totii care. Destept, blonzii totdeauna sunt speciali. Bun, sun la dispecerat, n-am facut din astea in 20 de ani, de cand circul cu Pritax. Il reclam. INDICATIV 330, evitati-l. Mai merg 100 de metri, cer alta masina.

Vine 332, minune, doar 2 cifre diferenta. Urc, nervoasa, nu-mi venea sa cred ce se intamplase, tot fabulez pe tema intamplarii de mai devreme. Ca firma are traditie, ca pana mea, ca s-a umplut de oameni de 2 lei in firma, ca tot asta... Soferul, desigur ca vorbea la telefonul mobil. Il rog sa termine, nu ma simt in siguranta asa, dupa ce alt „specialist” in domeniu m-a dus direct in Somes, facand acelasi lucru. Termina cu greu convorbirea, care era pe tema cum am protestat eu mai devreme cu colegul, desi aveau statie. Il rog tot drumul sa discute pe statie, nu pe mobil. Nici vorba. Se bosumfla. Ajungem la destinatie, ii spun ca m-a pus in pericol, ca sunt legi etc..... ma repede. DIN GRESEALA, trantesc usa, cand cobor. O deschide pe a lui si spune: DU-TE IN PIZDA MA-TII DE IDIOATA SI IA-TI CIUBUCUL DE 1 LEU. Da, sigur ca i-am spus de mama lui la fel.

Am ajuns in casa, am resunat, am reclamat din nou. Oi fi nebuna, nu?