Sunday, December 29, 2013

un fel de mai bine cu bine:)

Putem comanda unde credem si vrem, cuiva, creierului, sefilor:), colegilor, familiei, unui caine, unei matze mai greu... ma rog, cine crede ca merge, sa incerce.
Dar, nu sufletului si nu intuitiei. Si nici prietenilor. Cu care, mai devreme sau mai tarziu, daca e ce trebuie la mijloc, se leaga "maioneza", cum nici cea din oua, mustar si lamaie nu ar indrazni vreodata sa viseze.
Cu ce am mers pe suflet anul asta a meritat complet. Cu ce am mers pe intuitie, iar a meritat, doar ca nu am ascultat-o de fiecare data si de absolut fiecare data cand nu am facut-o, m-am ars.
Asa ca.... desi e tentant sa scriu ceva mini-roman pe tema asta, as zice in final de 2013 ca sufletul si intuitia ne tin pe linia de plutire emotionala. Uitam uneori de ele, ne amintim doar cand ne costa, cand luam un par in dinti, cum ar veni. Cand fasiile sunt mai adanc taiate cu lama decat cu cutitul. Ca doar, stim cu totii, alea de lama dor mai tare.
Dincolo de asta, bucuriile din 2013 sunt revedincate tot pe partea de suflet, chiar daca aici intervine si rationalul. Si misticul. Si credinta. Si reusitele profesionale. Si un rasarit sau un caine sau un om. Sau o deasa trecere de cale ferata cu spaima ca vine trenul si ai reusit de fiecare data:)
Bucuriile sunt rare in ziua de azi, daca le socotesti pe tot anul si esti corect, poate ies la o mana. Cine e norocos trece si la cealalta. Acum, ca e stanga sau dreapta, depinde de fiecare, eu prefer varianta indienilor bastinasi exterminati in masa de prietenii de peste Ocean: pe stanga e inima si argintul.
Pun in balanta bucurii si tristeti, neimpliniri si sperante, pacate, suparari si pierderi, regasiri si suflete duse la cer, rugaciuni si ingenunchieri, multumuri si recunostinta. Cred ca ies pe plus in 2013, chiar daca greutatea unei omniprezente suferinte incearca sa-mi spuna altceva. Ma copleseste, ca si cum am fi obligati sa tinem minte doar durerea, insuccesul, o cearta, un cuvant greu, o cadere in genunchi, o renuntare.
Nu, nu suntem obligati de nimeni sa tinem minte asta in primul rand. E doar alegerea noastra.
Oricat de greu a fost 2013 pentru mine in acest moment aleg sa tin minte felul in care sufletul mi-e plin in aceasta secunda de bun si frumos. De recastigarea unor oameni, de emotia ca peste doua ore vine popa cu crucea, pe care nu am mai simtit-o de cand eram copil, de felul in care am atins varful muntelui, nu de cat de greu a fost pana acolo, de lamuririle cu raspunsuri pentru suflet din viata, de noii oameni din viata mea, de vechii buni si dragi oameni din viata mea, de felul in care nepotelul meu s-a intors sa mai imi dea cinci pupipi la lift, desi ne pupasem inca pe atata inainte, de bunatatea mamei, care ma scoate din minti de multe ori, de felul in care imi iubesc sora, acel fel unic, dar si de bunici, de tata, de cockerul actual si cel de pe un nor. De tot ce a fost putin in 2013, dar atat de intens, incat nu pot incheia altfel decat asa: cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele.
La Multi Ani copii frumosi.

Friday, December 13, 2013

de ziua mamei
In 1989, inainte sa inceapa miscarile din decembrie, eram acasa, in gasca, familie etc, pentru ca in 15 e ziua mamei. Musafiri, tot tacamul. La masa cu jilturi din sufragerie, cine era ca noi?
Era ceva zi de joi, cred. A sunat telefonul fix, fireste, tata s-a albit la fata, lucra la comandamentul armatei a IV-a, si a plecat in max 10 minute. Echipat de interventie, adica nu cu pantofii de duminica. Musafirii, ca musafirii. Mama a stiut ca e ceva, eu am amintirea aia, cu tata plecand si mama cam terminata.
Dupa ani de zile de maritat cu un om de armata, stia ca e "altceva".
Tokes, cred ca nici nu apucase sa-si termine bine discursurile din biserica.
Tata nu a mai venit acasa zile intregi, nici vorba.
Imi povestea saracul cu mult inainte sa se duca unde s-a dus, mult am vorbit pe tema asta, despre cum si cine a tras in cluj: adina, daca vreodata in Cluj, cei care au iesit de la comandament ar fi deschis focul in prima seara era prapad. Toti aveau cartus pe teava. Cine sa asculte din astea?
Nu-ti dadeai seama in primele doua zile de anvergura lucrurilor, pentru ca inca nu era 21 decembrie. Nu erau informatii.
In intervalul ala, apropos de cum erau armata atunci si informatiile, a venit mama intr-o seara de la serviciu. Usa neincuiata la apartament, noi locuind la etajul I. Era un film cu Chaplin. A intrat ca furtuna, s-au auzit geamuri sparte pe scara, au iesit vecinii, nebunie, toti credeau ca e legat de Revolutie. Inca erau zvonuri doar. Cand colo, erau doi betivi, care o urmarisera sa-i fure caciula de blana pe care o purta. Sigur ca mama l-a sunat pe tata, poate nu credeti ca in max 15 minute au venit nu stiu cati soldati in zona, care erau comasati spre padure, aproape de unde locuiam. Nu se stia in acele zile, orice agresiune era tratata ca atare. Si, repet, totul era inainte de iesitul in strada.
Eu, una, m-am socat atunci, de ce face spaima din om. I-a tras mama un pumn betivului aluia, ma rog, pe care l-au prins fortele de nu stiu care, ca nu erau infanteristi, fireste. Nu as fi crezut vreodata ca mama mea poate face asa ceva. Dar, o inteleg, urmarita 2-3 kilometri spre casa, de doi barbati, care au fugit dupa ea pana in casa, noroc ca era usa deschisa si ma uitam la un film cu Chaplin. In pijama am iesit afara, era decembrie. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost frig deloc, ce face adrenalina din om.
In fine, tata nu a venit acasa nici cu ocazia aia, nici mai tarziu. Abia in ianuarie. Mama ii ducea sufertas, atat avea voie, la poarta unitatii de langa teatrul national. si "schimburi".
Dar.....
Vreo doua zile mai tarziu, tot inainte sa inceapa nebunia majora si crimele din Cluj, ce credeti ca facea mama? Eroina.... sau inconstienta, desi tata ii tot spunea sa stea linistita, acasa.... ai cu cine?
Ducea carnatii la afumat in comuna Floresti. Da, asta celebra de acum, drept fiind cea mai mare din tara.
Si, mergand ea pe sensul spre Floresti, se mira cum vin tancurile cu gramada spre Cluj.
A fost primul an in care nu am mai avut carnati afumati, pentru ca i-a dat bunul Dumnezeu mintea sa se intoarca acasa, cu Dacia alba.
Abia intrasem in casa, a vrut sa ma inchida sa nu merg nicaieri, am mers. Pana s-a adunat gasca la complexul Minerva din Manastur a durat mult. Apoi, s-au adunat oamenii cu miile.
Incepuse ziua.
Incepuse totul.
Pentru mine ce a fost in 1989 si tot ce imi aimintesc de atunci se va lega intotdeauna de ziua mamei si de cum arata tata cand a iesit din casa, dupa ce a primit codul de alarma ALA.
Era 15 decembrie. O sa o intreb pe mama exact, dar nu asta e cel mai important.

As zice sa nu uitam sa ne cinstim mortii si idealurile de atunci, pentru ca ce am ajuns acum e foarte departe de libertatea la care speram cu totii. Cu Calin Nemes si Lucian Matis ne vedeam la Arizona inainte de ziua aia. Dar nu sunt ei singurii, doar cei mai cunoscuti.
Sa aprindem o lumanare, costa putin la magazin, poate mai mult la biserica, asa ne obliga cum, nu?
PS intr-o zi o sa public si ce am scris in zilele alea, inca nu sunt pregatita si nici romania; acum se rade de patriotism ca si cum ar fi orice tampenie
PS1 si, da, colac peste pupaza, peste nici doi ani m-am angajat fix in unitatea militara din care au facut parte cadrele incriminate ulterior pentru genocid
viata nu e prea simpla, nu?
foto: razvan rotta, via ziaristionline.ro;
calin nemes e cu spatele, dar nu e singurul pe care il cunosc din poza asta trist de celebra