Thursday, August 17, 2006

niciodata n-am stiut sa plec

Cind trebuie sa plec, intru in transa cu mii de minute inainte...ma uit timpa in jur, la zimbete, obiecte, praful asezat peste toate si, usor, nu mai raspund la telefon...vin lacrimi, uimitor, de altfel, la felul desertic pe care il dau eu acestei proprietati a ochilor, cind sint singura....uneori, si in troleibuz...greu de oprit lacrimile alea, care nu au o definitie clara, nu stiu de unde vin sau de ce...apoi, vin flash-urile de memorie, luminate sau nu, mirosuri, bucati rupte din secundele altor zile..sau nopti...toate ordonate ca la parada militara...adica, foarte calculate, cum ar veni...in cealalta parte a mea, oricare ar fi aia, adun si scad: citi bani mai de dat cui, cita cafea mai am pina in ziua plecarii, tigari neaparat, la ce ora pleaca trenul, cum sa rup tacerea impusa de cite un om, daca mai am ceva de dat sau primit...chiar mai am ceva de dat? sau de primit?...soaptele sint acolo, privirea sau zimbetul poznas, cite o ploaie adevarata, cui ii pasa de bani?...dar de prieteni? ei, da...buna intrebare...ma dor prietenii, cei putini pe care ii mai am...unii ma dor de adoratie, altii de intuneric, restul de stralucirea prin absenta...plecarea trebuie s-o pregatesti din timp, adica sa-ti bagi in cap clar ca pleci cu totul...nu iei trenul si sufletul ramine...in teorie...va fi prima data cind voi pleca cu totul, pentru ca mai am putin suflet de pierdut, iar ultima halta din viata mea l-a cam haituit si pe cel ramas...hai acasa, suna ca si cum nici nu s-ar fi inventat te iubesc...soare pe perete, padure, cocker dement si moale si cald, la fel ca in inima, un prieten care ma asteapta si restul....
DAR...ce sa spun la plecare? cum sa plec asa, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat? o sa spun ineptii, chestii fara nici o importanta, politicoase si atit....ajunge, nu-i asa? cit despre ce ramine cu adevarat dureros, va deveni un flash intr-o zi, sper cit mai indepartata....