Saturday, June 22, 2013

Apa de ploaie

Iubirea nu e ceva hazliu si nici disparut din lumea asta. E acolo, unde e locul ei, in stomac cu fluturi, dupa ani de zile, dar si in picioarele goale dintr-o balta.
Mi-a venit sa scriu, pentru ca m-am dus la geamul larg deschis pe toata durata unei ploi faine de vara, si pe jos era o balta. Apa calda, faina, picioare scufundate in apa dumnezeiasca, venita de sus, in casa mea.
Asta n-o poti cere, ca nu merge cu "garcon, ada o bere". Apa e acolo inca, nici n-o s-o sterg, e faina, e de sus, e calda, buna si moale. E apa cu care ma spala buni pe cap, dupa ce punea musetel in ea.
Revenind...
Merge jazz-ul si gandul nu zboara decat la iubire. Mi-e plin sufletul in seara asta de iubire. E mare lucru, nu primim asta prea des. Unii avem parte, altii rar, altii deloc.
M-am tot intrebat de-a lungul vremii kestii despre cuvantul asta, iubire. Adica, e la fel sa iubesti un om, un caine, un zambet, o floare, un nor, un apus, o inmormantare demna, o rama necalcata de nimeni dupa ploaie? Iubim idei, iubim oameni, iubim animale, iubim mirosuri, iubim amintiri, iubim ganduri, iubim felul in care ne-am vindecat de rau? Adica, fiecare are o iubire intr-un fel sau iubirea e un sentiment unic, acela pe care, sper, ca l-am cunoscut cu totii? Cel care ne umple sufletul si da pe afara ca laptele din oala?
Cum e?
Mie mi se umple sufletul si cand vad oamenii pe care ii iubesc, dar si cand vad cockerul invartindu-se ca titirezul de bucurie ca am ajuns la el. Si cand vad prima cicibota prin martie, si cand norii vin sau pleaca, fix cum vreau eu. Iubesc si cicibota aia, si norii, la fel. In suflet, e plin, full. Sentimentul e complet. Ceva gen fluturi la prima indragostire. Gaini pe piele.
Iubirea mi se pare statornica. Nu zburand, plecand, venind, facand ce vrea ea. Chiar cred ca orice ne provoaca emotii si gaini, tot timpul, se poate numi iubire, desi e mult de povestit pe tema asta.
E foarte posibil sa fiu complet pe aratura, daca am simtit ca iubesc momentul in care am stat cu talpile in apa de ploaie din casa, de sub geam, pe gresie. Era calda si faina si cadou. Asta am simtit, si gata. Am iubit secunda aia, cu gainile adiacente.
S-ar putea sa stiu ce inseamna iubirea, dar orice cred eu ca inseamna, la mine dureaza. C-or fi ramele deshidratate de pe strazi, cockerul, oamenii, soarele, caii (foarte importanti, si daca primesc o copita, pe ei ii iubesc la infinit), umbrele uneori, aerul dupa ploaie, revenirile, lacrimile, ca si ele trebuie iubite, puii de leu, tigru sau ghepard, felul in care graul se leagana, freziile, privirile, vantul, copacii solitari si curajosi, ratustele..... chiar si iubirea dupa iertare are rostul ei.
Zic si eu, ca omul plin de iubire. Or, oamenii cand sunt asa, pot spune orice, sunt iertati:)

Tuesday, June 18, 2013

Pescari odihnindu-se

un pic de poveste, nu banc, desi asa pare:)

un occidental pus pe afaceri ajunge in vacanta pe o insula idilica; abia era un pic de electricitate, un hotel acolo, rupt de lume, asta si-a dorit, asta a gasit; dupa vreo 3 zile, omul nostru de afaceri s-a plictisit de soare, plaja, liniste, fara net, fara TV, fara bursa, de acelasi pescar, pe care il vedea revenind la 6 dimineata de pe Ocean, prajea un peste, se odihnea sub un palmier si admira valurile, natura, iar seara se culca linistit; se duce la el intr-o zi, trecem peste amanunte cu comunicarea si traduceri etc:
- am venit sa iti propun un plan de afaceri, pentru ca am vazut ca zilnic mergi la pescuit, vii cu 1-2 pesti, mananci si te pui la umbra; de ce nu pescuiesti mai multi pesti?
- de ce?, intreaba pescarul
- cum de ce? pai, pescuiesti mai mult, iei pestele, il vinzi la cherhana, incet-incet faci bani mai multi, iti faci o casa mai buna, gasesti o femeie mai frumoasa, faci bani
- de ce?, intreaba iar pescarul
- cum de ce? pai, iti mai cumperi o barca, doua sau trei, faci o flota, toate pescuiesc pentru tine, vei fi cel mai bun de pe insula asta, vei face o gramada de bani, toti vor munci pentru tine si nu va mai trebui sa faci nimic toata viata
- si acum ti se pare ca fac altceva decat nimic?

Wednesday, June 12, 2013

Icar. Ratat. Salvat

Am crescut la bunici, la Lechinta, in Bistrita, cu livezi incredibile, ca de vin nu mai are rost sa vorbesc. Prima data cand m-am cherchelit a fost pe la vreo 5 ani, dupa ce la un Craciun au plecat verisorii cu gasca lor, primiti in casa dinainte. A ramas vin in pahare si cu verisorul Adi, mai mic cu un an, am considerat necesar sa le golim. Buni, draga de ea, nu ne mai putea culca dupa, ne urcam pe "paretare". Ne-a dat vreo doua, ceea ce in prezent ar fi un mare abuz asupra copiilor:), dar ne-a invins pana la urma. Ne-am culcat cumva. Habar n-am daca am fost mahmuri sau nu a doua zi.
Totusi.... povestea este alta
Am citit azi o stire la noi, la MEDIAFAX, cu o fetita de 10 ani, din Mioveni, care a cazut de la etajul doi, pentru ca a vrut sa zboare.
Asta m-a facut sa-mi amintesc ceva. Dincolo de primul cherchelit la 4-5 ani. Aia e de necontrolat. N-ai ce face cu copiii.
Dar....

Am venit in celebra metropola Cluj. Acasa, cum ar veni. Stateam in bloc cu zece etaje, la etajul 9. Cel putin 3 luni de zile, dupa ce am venit acasa, in vara dinaintea inceperii scolii (la Generala 6, sub padure, la 6 ani, nu ca acum), m-am gandit la zbor. De la etajul 9. De cand am reajuns in Cluj nu ma puteam gandi la altceva decat la zbor, la cum intr-o zi o sa ma arunc de pe balcon si o sa plutesc.
Eram convinsa ca daca-mi dau drumul zbor. Fireste ca nu aveam aripi, desi avem cu totii, intr-un fel sau altul. Dar, nici nu ma gandeam la asta.
Vreo 3 luni am stat pe ganduri. Pentru ca planul meu de zbor era cu totul altul, nu se lega de brate intinse ca la un zmeu de hartie sau de mine aruncandu-ma singura de la etajul 9, nici vorba. Adica, era cam asa: mama avea o oala mare, de vreo 30 de litri, in care facea zacusa, bulion, gemuri adevarate. Aia era aparatul meu de zbor. Trei luni am stat si am calculat tot, am facut probe: incapeam in ea, era bine, desi eram ghemuita. Dar... aveam doua mari probleme: cine pune capacul peste mine, ca musai trebuia sa fie cu capac, navele nu zboara deschise, si.... cine lanseaza oala.
Acestea au fost singurele doua motive, minore sau nu, pentru care eu, la 6 ani, nu mi-am dat drumul de la etajul 9. Am tot analizat povestea cu ma pun in oala pe buza balconului si imi dau drumul, eram convinsa ca zbor, nu ca ma prabusesc, doar ca nu mi-a placut ca n-as fi avut capac. Or asta, era capital in planul de zbor.
Desigur, la acea vreme nu puteam deveni o stire, ca acum. Dar, capacul ala, inexistent, m-a tinut in viata cum ar veni.
Era etajul 9. Poate merita incercat, cine stie?:) Daca iesea?
Ma gandesc la fetita asta cu fracturi, din Mioveni, care a incercat sa zboare de la etajul 2.
Nu poti lua copiilor ideea de zbor. Probabil, doar ei o mai au. Noua, astia maturi, destepti, scoliti, satui, fara aripi, ne e cam frica sa ne mai gandim la o oala fara capac.

PS Oala de la 6 ani era visinie, avea torti mari, alba pe dinauntru, ca zapada, m-a speriat albul ala, cumva, daca n-am gasit capac. Sooooo, un capac poate salva viata unui copil, nu?:) Mama nu stie povestea asta, nici nu ar crede prostii din astea... cum adica?
sursa foto: www.rebellesociety.com