Tuesday, November 20, 2012



„Farewell party”, plecarea americanului care a renunţat la baschet

Baschetbalistul Tyler Morris, de la U-Mobitelco Cluj, autorul celebrului coş de dincolo de mijlocul terenului, care a adus titlul ardelenilor în 2011, şi-a luat rămas-bun de la fani, printr-o petrecere, la care a povestit toate trăirile sale până în momentul în care a trebuit să anunţe că-şi încheie cariera, la nici 26 de ani.

Tyler Morris e un tip desprins din revistele cu reclame la modul de viaţă american. De la zâmbetul de invidiat şi până la maniere nu poţi să-i găseşti defecte. E amabil, zâmbitor, te scoate aproape din minţi cu felul său perfect de a vorbi şi, mai ales de a asculta interlocutorii. Are 25 ani, 26 împlineşte chiar astăzi, iar săptămâna trecută a fost nevoit să anunţe că-şi încheie cariera.
A sosit la Cluj în 4 februarie 2011, îmbrăcat în costum, la şapte luni după absolvirea Boston University, pentru care a jucat timp de patru ani şi a câştigat mai multe distincţii, printre care şi pe cea de „East America Rookie of the Year”. „Îmi căutam job în Indiannapolis, era clar că am terminat cu baschetul şi îmi trebuiau bani. Am primit telefonul că echipa din Cluj e interesată de mine. Un prieten cu care jucam baschet de plăcere mi-a făcut o surpriză şi a vorbit cu un agent, pentru că agentul pe care-l aveam mi-a oferit o echipă în Slovacia, pe care am refuzat-o. Am fugit repede la Google, am căutat, mi-a plăcut Clujul din prima. Echipa era vicecampioană, am zis: gata, merg! Şi, a meritat toţi banii, cum se spune. Am trăit o perioadă excepţională. Alţii nu trăiesc în 15 ani de carieră, ce am trăit eu la Cluj, în nici doi ani. Iar pentru asta sunt recunoscător întregii echipe şi oamenilor din Cluj”, povesteşte Tyler.

8 ani de baschet, 7 intervenţii majore
Dar, continuă mai puţin „roz”. „Am avut o viaţă baschetbalistică frumoasă, dar foarte grea, din punct de vedere medical. Din cei opt ani în care am jucat baschet la nivel înalt, în şapte dintre aceştia am avut intervenţii majore. De la operaţii de ligamente la mână ruptă. Am tot urcat un munte şi de fiecare dată când simţeam că sunt aproape de vârf, cădeam. Nu am mai putut, pur şi simplu. Ultimele probleme de sănătate m-au făcut să-mi dau seama că medicii au dreptate. Deja e vorba de cum voi merge în tot restul vieţii mele, nu dacă mai joc baschet. E frustrant să mă gândesc că nici n-am 26 de ani şi să mă întreb dacă şi cum voi merge. Va fi bine, ştiu, dar e nevoie de timp. Problemele medicale de la genunchi, descoperite la Cluj, după ce mi-am făcut recuperarea ca urmare a operaţiei de ligamente, sunt cu totul altele. Mult mai grave. Nu mă aşteptam, nici clubul, dar decizia de a renunţa, este cea mai potrivită. Am considerat cel mai important să explic toate acestea fanilor, când am făcut anunţul. Erau îndreptăţiţi să fie supăraţi. M-am întors după operaţia de ligamente, clubul m-a readus, am jucat două meciuri şi au venit alte probleme. Aveam emoţii cum vor primi vestea, dar au fost extraordinar de înţelegători şi le mulţumesc”, a declarat Tyler, pentru MEDIAFAX, într-un loc special, nu doar pentru el, ci mai ales pentru fanii echipei U-Mobitelco.


Speech fără aplauze
Deutsches Haus e locul patronat de un fost handbalist clujean, dar baschetbaliştii se simt ca acasă acolo. Dincolo de orice, victorii, înfrângeri, simple discuţii cu jucătorii, e locul în care fanii cei mai înfocaţi îi „petrec” pe jucătorii care pleacă. Indiferent din ce motive. E, cumva, locul neoficial al despărţirilor. Se bea o bere, se rememorează, se râde, se mai plânge. La fel s-a întâmplat şi într-una din serile trecute, doar că nu a fost chiar atmosfera cea mai explozivă.
Tyler Morris este numit din 2011, Golden Boy. Este jucătorul care a stabilit un record, greu de găsit prin lume, marcând coşul victoriei în ultima secundă din finala campionatului. Aruncarea lui nebună a readus Clujului titlul naţional după 15 ani, o baie tradiţională în Râul Someş, împreună cu fanii ardeleni, care nu sunt deloc uituci.
S-au adunat pentru a-şi lua rămas-bun. Niciunul n-a ţinut vreun speech, s-au ferit. L-au lăsat pe Morris, care s-a „poticnit” puţin, de emoţii, deşi e un orator perfect. Acelaşi Morris, care îşi rupea ligamentele în decembrie anul trecut, într-un meci din FIBA Eurochallenge. „Mulţumesc fiecăruia dintre voi. În perioada petrecută la Cluj, fiecare dintre voi mi-a fost aproape. Indiferent în ce fel. Am făcut parte dintr-un grup special în echipă, dar fără acel grup şi fără voi nu puteam reuşi niciodată. Sper că veţi trata la fel orice jucător străin, aşa ca pe mine. M-aţi făcut să mă simt ca acasă, m-aţi încurajat enorm. Nu am văzut niciodată asemenea fani şi plec cu gândul la ce mi-a spus tatăl meu: Tyler, ai fost campion, ai jucat în cupele europene, ai câştigat luptele în felul tău şi ai fost susţinut. Vă mulţumesc şi sunt recunoscător!”.

Strategie americană
Nu au prea fost aplauze la speech, pentru că fanii nu au de ce să se bucure. Golden Boy nu doar că pleacă, dar şi-a încheiat cariera. Dar, faţă de tradiţionala tristeţe românească, americanul vede cu totul altfel lucrurile. După ce a anunţat că îşi încheie cariera şi părăseşte echipa a fugit câteva zile la Paris, dar s-a reîntors la Cluj, pentru rămas-bun. „Din tot ce s-a întâmplat, trebuie să luăm ce e mai bun. Deja gândurile mele sunt spre viitor. În 27 noiembrie am programat primul meu interviu, pentru un job. Este o companie naţională, cu sediul în Denver, care se ocupă cu tehnică şi aparatură medicală pentru neurochirurgie. Mai am un alt interviu pentru un job la un fond mutual. Va fi interesant. Trebuie s-o iau de la zero şi să fiu realist: eu nu ştiu să fac nimic. Sunt priceput la baschet, dar în viaţa reală nu e aşa. Am încredere, chiar dacă piaţa muncii din SUA e scăzută acum. Am un prieten care îşi caută loc de muncă de 6 luni în Chicago şi vorbim de un oraş de 10 milioane de locuitori. Aş vrea să mă stabilesc acolo, e la doar 3 ore de oraşul meu, iar prietena mea e acolo. Dar, dacă voi lua interviul în Denver, mă voi stabili acolo”, spune americanul. Complet iraţional pentru români. Pauză completă la masă. Cum adică prietena e într-un loc, familia în altul, iar tu accepţi un job în al treilea loc? De-ale americanilor!

Ce-şi aminteşte după aruncarea pentru titlu: nimic!
Fanii fac ce fac şi iar ajung la celebra aruncare de dincolo terenului. Şi a fost celebră cu adevărat. Tyler râde mânzeşte acum, rememorează ca niciodată. „Am bătut mingea o dată, m-am uitat la cronometru, am mai bătut-o o dată şi am aruncat. Mi-am zis: e bună, băiete! Direcţia e bună! Iar apoi, nu mai ştiu nimic. În câteva secunde erau 1000 de oameni în jurul meu, iar copiii trăgeau de tricoul meu. I-am lăsat să-l ia!”.
Sigur că e sătul oarecum de cât a povestit de celebra aruncare din 31 mai 2011. Dar clujenii nu se satură. Americanul acesta alb, nu afro-american, cum s-au obişnuit tribunele în baschetul românesc, când vine vorba de show şi statistici imbatabile, a readus titlul la Cluj după 15 ani. Şi, în faţa cui? A veşnicei rivale CSU Ploieşti, campioana ultimelor şapte sezoane, care a câştigat fiecare finală cu ardelenii de până atunci. Adică trei la rând.

Pălinca, pe gustul tuturor. Şi al americanilor!
„Tyler, asta e pentru tine, că e şi ziua ta luni!”, se aude o voce. Unul dintre fani îi oferă un recipient de plastic, plin cu o licoare „magică”, pe care a scris cu marker, să nu fie confuzii: pălincă. Tyler se luminează, zâmbeşte: „Ţuica de prune”, cu un perfect accent ardelenesc. Începe teoria ţuicii şi a pălincii, cum e în Ardeal, cum e în Ungaria... Morris ascultă, învaţă, zâmbeşte. Desigur că urmează fotografii speciale din cariera sa făcute cadou, fanioane, un DVD cu celebrul meci din finală, toate oferite cumva stingher. Cu părere de bine, dar şi de rău! Berile au mai deschis privirile, râsetele s-au făcut auzite, dar peste toate, liniştea dintre ele era cea mai apăsătoare. S-au făcut câteva poze de grup, oficiale cumva. Nimeni nu s-a bucurat în seara în care a plecat americanul. Nici măcar el, dar nu a recunoscut. E obligat să privească înainte. Cine s-ar bucura cu câteva zile înainte să împlinească 26 de ani să audă că trebuie să fie atent, s-ar putea să aibă probleme cu mersul? Băiatul din Indiannapolis împlineşte 26 de ani luni, chiar în ziua în care părăseşte Clujul. E băiatul care ia viaţa de la zero în SUA, dar care în România, printr-o norocoasă aruncare a mingii, a adus o medalie de aur. 

Material publicat pe MEDIAFAX
Foto: Raul Ştef

Sunday, November 18, 2012



Ar trebui sa gasesc un titlu

Tot incerc sa inteleg niste trenduri din prezent. Sigur ca sunt foarte multe si nu fac fata. Logic, ar trebui sa am cunostinte APROFUNDATE in toate domeniile. N-am. Stiti bine ca e imposibil, as fi Demiurg. Buuuuun...
Dar, unul dintre trenduri e urmatorul.... poate nu e trend, mi se pare mie... dar, sa zicem ca o fi..... so, barbati, nu baieti, ii cunosc sau nu, fascinati de-a dreptul de femeia-barbat din poze, din viata reala, de muschi, de atitudine de batausa, de ridicat greutati nenumarate, de tot ce inseamna oarecum defeminizare. Fireste ca nu recunosc.
Nu ma intelegeti gresit, nu ma intereseaza absolut deloc daca o femeie vrea sa fie barbat. Chiar nu e treaba mea. Si, nici nu sunt, si nu arat, si nu ma comport ca vreo contesa. De formatie, sunt complet spre rock-heavy si impotriva la toate. O fi bine, o fi rau? Asta e... dar.....

Dincolo de aiureala aia cu femeile au cerut drepturi egale cu barbatii acum un secol (si le-au obtinut, dracu le-a pus:) sau :(), cred ca femeia inseamna altceva. Nu sa aiba muschi ca barbatul, nici sa injure ca birjarul din sant, ca si ala ajunge la apogeu, nu pe capra, ci in timpul liber, nici sa taie lemne, nici sa alerge ca proasta in nu stiu ce curse pe tocuri si nici sa stea prea mult deasupra, ca nu ea a inventat dominatia. Cu bici sau fara, whatever.
Nu stiu exact daca mai e valabila aia cu femeia trebuie sa fie doamna in societate si curva in pat. O fi, nu ma bag. Insa, mi se pare ca e foarte in trend, chiar si acum, dupa ceva ani, ca femininele sa injure, sa fie studiat-jegoase (ca imbracaminte, nu nespalate), sa nu dea doi bani pe maniere, pe zambet, pe politete, pe liniste, pe frumos. Au devenit toate astea, cumva, pentru private, pentru intimitate, pentru ascunzis, sa nu le stie nimeni (pleonasme la rand), ca e cam „rusinos” sa te expui cu prostii din astea.
De cealalta parte, „contesele” actuale copiaza, dar prost. Sigur ca sunt exceptii, de-aia e facuta lumea asa, iar pe exceptii le rog sa nu citeasca acest text. Totusi, nu poti fi contesa, trebuie sa te nasti asa. Din ce stiu, Romania sta cam prost la capitolul asta. Contesele astea de pe strada, desi unele se dau cu Bentley etc, nici macar nu se apropie de ideea de Pippa, o stiti.... posteriorul betonJ. Sunt cele cu pretentii de cristal, dar cand le dai un click simplu, suna a sticla verde. De bere Bucegi. No, stiti ceva? Cristalul, cand ii dai un click, cu degetul aratator, iti vine sa inventezi un curcubeu, fix asa suna. Nicidecum ca sticla verde. Dar, contesele adevarate, stiu asta. Alea rare. N-au nevoie de comparatie.
Despre mii de euro bagati in piepturi de arama, nu vorbim. E sub demnitatea subiectului. Si a trendului asta, pe care eu nu-l inteleg, dar incerc.
Nu e in trend sa se mareasca decolteul, e veche. Ah, da. La noi a ajuns abia acum, dupa vreo 25-30 de ani, ca daca nu gasesti punatorul de tate potrivit, e posibil sa te trezesti cu una pe umar si cealalta pe la genunchiul stang. Daca ai noroc, chestie de optiune. Poate fi si genunchiul drept:)
In fine, sa revenim. Unde e femeia? Radeam cu un prieten pe vremuri. Zicea: Ce romantism tot vrei, Adina? Am incercat s-o ajut pe o doamna sa urce in troleu si a zis ca o pipai, ca sunt un pervers. Mi-a dat cu plasa in cap.
Despre ce femei vorbim in prezent? Cele de la TV, cele de pe strada, ca te indeamna ala cu coarne sa faci pacate, cand le vezi cum se imbraca si se misca la 12-14 ani (sigur ca au celulita, ingrozitor)? Cele cuminti, perfecte, contese, care ating apogeul-nunta-banii, si apoi impart totul jumi-juma, in nici 2 ani? Cele pline de muschi, care sunt deja pline de bani si de pretendenti, dar jinduiesc la un baiat sfios priceput la poezii? Si, nu-l gasesc niciodata. Sau.... care? Cele mincinoase, cele neimpacate cu viata, cele care vaneaza evrei, cele care au vanatai pe tot corpul pentru o alegere gresita, cele care se vand pentru un BMW, cele care aleg o viata fara iubire, doar pentru ca lumea trebuie sa spuna: no, i-a venit vremea, in sfarsit, s-a maritat? Sau, poate cele care viseaza cai verzi pe pereti, sau cele singure, sau cele care chiar viseaza si bunul Dumnezeu nu e prin zona niciodata (ca nu e obligat), sau cele care dupa ce trag un sex mediocru cu un pampas ii trag un pumn, il socheaza, si cu asta l-au convins ca nu mai are nevoie de mama?
Da, stiu, sunt o gramada de femei faine si adevarate, depinde cum vedem lucrurile. E o regula nescrisa, neagra, ca multe dintre femeile bune si adevarate nu au loc pe lumea asta. S-au nascut ori prea devreme ori prea tarziu..... ori, pur si simplu nu e locul lor in povestea asta despre trenduri femeia-barbat.
Traim vremuri nebune, grabite, in care nu mai conteaza prea mult durata, ci orgoliile si castigul.
Trendul, ca asa am inceput, nu e deloc partizan femeii-liant. Femeii, care leaga totul, care e alatul, inceputul si sfarsitul, blestemul si izbavirea, viata si moartea. Trendul, cand vad femeia de astazi, mi se pare ca duce doar spre vid. Or, aia inseamna frig, intuneric, nimic.

PS Absolut fiecareia dintre femeile care sunt fericite sau cred ca nu fac parte din acest tablou le doresc sa priveasca putin in jur. Putin mai mult decat zic ele ca o fac.

foto: fooyoh.com

Friday, November 02, 2012

Iubiri si restul....


Cu cockerii e un pic mai complicat decat spun "specialistii", cum ca sunt prosti, incapatanati si imposibil de dresat.
Primul meu gunoi, ca asa i-am spus si lui Tomi, un figurant cu nume multe care incepeau cu Thomas......., dar si celui de-al doilea, alt pitecantrop denumit Rocco de Asklepios ......., si-a bagat piciorul in dresaj. Pe la 4 ani, am zis sa intrebam un dresor profesionist. Raspuns: imposibil. Desigur ca Tomi stia tot ce se intampla pe lumea asta, orice sunet, orice miros, orice cuvant sau gand. Sau, sarcina mea, cand eu nu stiam nimic despre asta. Dar, nu dorea sa se exprime, sa arate ca stie. Pleca de nebun prin padure, venea cand il taia capul, manca si dormea ca porcul. Dar... cand te privea cu ochii aia aluna, reflectati mai mult decat perfect de blana aurie, iti rupea sufletul si stiai foarte bine ca si el stie ca tu stii, ca tu stii ca el stie ca tu stii si tot asa .... Cu Tomi nu puteai fi altceva decat camarad. La 4 luni, de-a dracului ce era, ca nu voia sa faca ce ii spuneam, s-a pisat pe perna mea. Ostentativ. Se uita in ochii mei cu tupeu si jetul curgea interminabil. Era iarna, fireste. Ce si-a luat-o, ce a dormit prin colturi, pe sub pat doua zile...... stia ce a facut, gunoiul, ca de acolo ii vine numele si asa sa-i ramana, cum ar spune Stefan Cel Mare. A fost o provocare exceptionala fiecare zi cu el, mi-a umplut sufletul de o bucurie imensa. A fost camaradul meu, care imi lingea lacrimile si era cu rotile in sus, in loc de ras. Un gunoi penal. S-a dus, otravit, cu medici de la USAMV, care n-au stiut sa-i puna diagnosticul o saptamana, in conditiile in care un caine otravit moare in 2-3 zile. Am innebunit langa el, traia, era acolo, murea pe picioare si nu avea cine sa spuna: e otravit. Am luat decizia cu injectia, toata familia a tulit-o la faza asta. Plangeam pe strada ca o capiata, prima data dupa ce murise tata, adica 10 ani. Am stat langa el, am si acum oaresce oase prin casa, dupa ce a fost ars. Desigur, fara a avea vreo dovada ca sunt ale lui. Da, stiu cat e de crippy si de complet nesanatos si iresponsabil. Da, nu mai zic ca Tomi a murit la putin timp dupa bunica mea, singura fiinta pe care am iubit-o de la cap la coada, complet si fara cuvinte. I-am pierdut pe amandoi just like that.
La 3 saptamani, l-am luat pe gunoiul nr 2. Pe numele lui Rocco etc........ Din pacate, Lucian Pipas, care avea canisa a murit. Un om de calitate. Rocco e un catel de concurs. Nu pentru asta l-am luat noi, ci pentru ca mama sa nu fie singura. Stiam din prima ca nu-l pot iubi la fel, n-ai cum si gata. Prima noapte am fost ingrozitoare. Nu l-am lasat sa se apropie de mine, in speranta ca o sa rezist, ca il voi educa sa nu urce in pat niciodata. Mirosea a cafea proaspat rasnita. A moale, a fain, a cocker negru ce-ti incapea in palma. M-am tinut tare, l-am alungat. S-a dus, saracul, mormaind in soapta. Tomi n-ar fi acceptat niciodata asa ceva. In acel moment, am stiut ca nu are rost sa compar, pentru ca Rocco va iesi prost totdeauna. Dupa 3-4 luni, se aseaza noul venit in fata locului in care era ascunsa cumva punguta cu ramasitele predecesorului auriu. S-a pus acolo, amusinand, s-a uitat la mine, a mirosit iar si nu l-am mai putut lua de acolo. S-a culcat in fata si gata. Atunci m-a facut sa-l iubesc. Mogaldeata neagra, care habar n-avea de nimic. Avea doar miros. Pentru moarte, presupun. L-am dresat anti-social, a stat un an la mine, apoi la mama, pentru care a si fost cumparat. Are 6 ani, arata de 15, pentru ca are o pata carunta pe bot. E un catel la care nu functioneaza tot ce se spune despre un cocker. Este fix un catel care se comporta asa cum ai avut grija de el. E exceptional de inteligent, stie orice sunet, miros, gand, reactie a mea. In familie, e un pic mai diferit... ii iubeste pe toti, in felul lui, greu de inteles si intra sub masa direct atunci cand tonul vocilor noastre se ridica, asa cum se intampla in orice familie.... daca am avea vreodata timp, am invata de la el ca nu conteaza altceva decat armonia... ca e papa, somnul, spalatul, periatul, joaca, iubirea.... nicio problema.... doar ca noi nu avem timp niciodata.... asa ca ramane doar cockerul negru, in amintirea celui auriu... cockerul negru, care vede cu un singur ochi si iubeste neconditionat cu toti ceilalti....
PS nu are iphone 5