Friday, December 28, 2012

To do, wish, regret...
Niciodata nu am crezut in avioanele cu to do list sau wish list sau regret list sau..... bun.... am vazut un film astazi, american, m-a pus un pic pe ganduri, s-a terminat prost, e pleonasm complet cand vorbim de filmele americane; ok, let's try

As fi vrut in 2012
- sa imi regasesc forta de a invinge orice, la fel cum o aveam inainte sa il pierd pe tata
- sa rad mai mult
- sa stiu sa arat mai mult celor pe care ii iubesc ca ii iubesc
- sa ma imbrac mai mult ca o lady
- sa fiu in preajma oamenilor
- sa plang mai putin
- sa nu mai beau bere
- sa nu mai am ganduri legate de bani
- sa inteleg mai bine ca limitele mele nu sunt ale tuturor
- sa nu mai cred in iubirea moderna
- sa iert mai mult
- sa ofer mai mult
- sa nu astept mai mult
- sa nu mai fiu atat de naiva
- sa o pot convinge pe mama ca nu mai traim in lumea sasilor
- sa petrec mult mai mult timp cu mogaldeata de nepotel, care tine locul copilului pe care nu il am
- sa nu mai jelesc atat de greu oamenii dragi pierduti

As vrea in 2013
- sa iert mai mult
- sa rad mai mult
- sa ofer mai mult
- sa nu astept mai mult
- sa ma decid ce vreau
- sa nu-mi mai fie teama
- sa nu-mi mai pese de nimic
- sa folosesc mai des rujul rosu Dior
- sa spun te iubesc.
foto: http://www.thedailygreen.com

Sunday, December 23, 2012

Ierni de copil
Mersul la gradinita, la bunicii mei din Lechinta, era cea mai fenomenala treaba din lumea asta. La dus, eram in spatele bunicului, la intors, tot cu bunicu, pe sanie. O panta luuuuuunga, abrupta bine, pe langa biserica saseasca. De la Posta, faceai un pic stanga, pe langa Caminul Cultural, te uitai cumva ciudat spre dreapta, pt ca era drumul catre cimitir, treceai de biserica si mai era un pic de panta, si mai abrupta. Cand ajungeai in varf, nu mai aveai aer. Acolo era gradi. Gardulet frumos, micut, curte imensa cu tot felul de hinte, tobogane, jucariii.... doua cladiri imense, educatoare in varsta de-o blandete incredibila.... si limba enegleza.... la vremea aceea, la gradinita din Lechinta se studia limba engleza. La 5 ani am jucat o piesa de teatru in limba engleza, am fost anotimpul vara. Pfffff....sasi
Sa revenim.... Pe la 3-4, cand era de plecat de la gradi, il cautam deja din ochi pe bunicu. Era acolo totdeauna, sfios, mai spre usa, uneori ma imbracam singura, mai repede, de graba de-a ajunge mai repede la el in curte, ca urca greu saracu, cu sania dupa el. Avea cusma aia a lui, neagra, inalta, pe un cap carunt, cu niste ochi albastri de poveste. Un barbat inalt si drept, scump la vorba si priceput mai mult la relatiile cu vacile din grajd, perfect spalate si ingrijite, decat la povestile cu oamenii. Sigur ca vorbea cu ei, dar vacile erau mandria lui. Cu ugere spalate, spinari tesalate, mirosind a cald si bun si Dumnezeu.... asa credeam atunci ca miroase Dumnezeu... bunicu mergea la muls si venea din grajd cu sustarul plin, cu doua palme de spuma si primul lucru imi dadea sa beau de-acolo. Si, beam.... laptele ala destinat viteilor, alb si gros, aburind, consistent de sa pui cutitul in picioare in spuma.... sustarul era gri spre mov, nu uit cat traiesc, acum n-as mai putea face asta, dar atunci era mare mandrie sa-mi dea bunicu, era secretul nostru.... nu intram in grajd cand mulgea bunicu, nu-i placea, era povestea lui cu vacutele.... le mangaia, le povestea, le curata..... nu ne-a interzis niciodata, dar ne-am dat seama... in schimb, cand erau vitei, ii lasa mai mult prin curte, ca sa compenseze.... ce bucurie, ce alergaturi cu impielitatii aia; imi rodeau parul, hartia din mana, hainuta de pe mine; fugeau in cerc, aruncau cu picioarele din spate de buieci si fericiti ce erau.... cainele latra si el a ras, porcului i se rupea, fireste.... iar, oile, in staul, mai miscau cateo ureche, doar sa stim ca sunt la curent cu traznaile.....
Intr-o iarna adevarata, cred ca atunci cand am implinit 4 ani, a fatat o oaie chiar de ziua mea.... Era devreme, vreo 6-7 dimineata, o matusa venita prin gradina a luat mielul si l-a adus in casa, ar fi murit, era ger adevarat atunci... mi-a zis: uite cadoul de ziua ta. Oh, God.... stiti voi cum miroase un miel fatat de cateva ore si deja lins de ma-sa, curat? Eu, copil somnoros in pat, cu genele amestecate de somn si privire tulbure... cand mi l-a pus in pat pe ala mic, am simtit curent electric prin corp... s-a cuibarit, cu copitele alea aproape translucide sub el, si-a lipit botul de gatul meu si a dormit in curbura inimii mele.... este cea mai pretioasa amintire a iernilor copilariei mele... si acum am in nari si in suflet mirosul acela si felul de nedescris in care m-am temut sa adorm din nou langa miel, sa nu cumva sa ma respinga.... sigur ca nu mai povestesc cum a mancat lucerna otravita mai tarziu si a trebuit taiat; si, oricat au incercat bunicii sa ma hasaie de acasa pt a face asta fara sa vad, am stat in cusca cainelui; si am plans amandoi, printr-o uluca; nu mai mananc carne de miel sau oaie de atunci, dar nu acesta este subiectul povestii....
Iernile copilariei mele, acolo la Lechinta, cand erau zapezi adevarate, cand oamenii se deplasau cu sania mare si cu cai, cand era rusine sa nu-ti cureti in fata casei pana la max ora 7.... cararea din curte spre intrare si mai era una de la poarta si inca una spre fantana si lemnarie.... erau iernile alea cu lupi veniti pana in gradina, cu aburi grosi si albi pe cosuri, cu belsug, cu bunica facand cea mai buna paine si cei mai buni cozonaci... avea cel mai bun cuptor si veneau vecinele sa-si coaca painea la buni.... taiatul porcului, cu noi misunand prin paie.... colindatorii, in curte, nu in casa ca acum... colindatul meu la popa, care era cea mai mare onoare, pentru ca popa ducea lapte de la bunicii mei, de la vacile alea cu uger curat si lapte de poveste.... vinul de Lechinta in beciul mare, in butoaie mari, si vinul de Lechinta in beciul mic, din casa, in canceu.... primeam si noi, era regula.... la masa mare, dupa biserica, stateam ca sfintii pe pereti, ascultam rugaciunea dinaintea mesei de Craciun, mancam tot, nu erau figuri pe vremea aia... si, Doamne, ce bucate bune facea buni.... cozonacul si prajitura aia din 100 de straturi erau pe masa si, abia atunci, aparea paharele bune, alea din dulapul de sarbatori, in care se punea vinul rece... condensul era instant, iar gustul era dumnezeiesc... ni se urca la cap dupa 2 guri mici de copii si vai ce somn bun de amiaza urma.... iar la trezire, sanius.....
Ce ierni frumoase, ce copilarie jinduita.... as imparti-o cu toti copiii din ziua de azi sau macar, as vrea sa mai am eu 4-5 ani

Friday, December 21, 2012

Sara la Cluj
Nu am mai ajuns in oras, doar asa, sa plimb cizmele, de o gramada de timp.... seara aceasta a venit insa momentul; am fost invitata de Editura Eikon la lansare de carte, fix in 21 decembrie, cartea lui Victor Lungu si a fostului procuror militar Liviu Domsa, decedat intre timp... "Impuscati-i ca nu-s oameni", despre zilele ingrozitoare din 21-22 decembrie, de la Cluj... sunt convinsa ca e un manuscris pretios, la cum il cunosc pe Victor, voi incepe sa o citesc chiar in seara asta... n-o sa ma apuc sa insir lista de invitati, vorbitori sau cat de bune au fost gazdele, nu are rost... trebuia sa fim acolo cu totii, pentru a aprecia personal asta.... m-a impresionat insa atmosfera de aducere aminte, discursul In Memoriam, intr-o Romanie perimata, care nu mai da bani pe mortii ei din 1989; si m-a mai impresionat incapatanarea lui Victor Lungu de a nu abandona acest subiect dureros si complet dezavantajos pentru unii, care in acele zile au preferat sa asculte ordine si/sau sa imbratiseze sunetul armelor; Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace pe toti cei dusi la ceruri in acele zile
Dincolo de toate acestea, dupa lansare, am mers o bucata de drum pe jos, prin centrul Clujului, prin piata in care se adaposteau de gloante oamenii acum 23 de ani; de departe se auzea pianul; pe scena din piata concerta o d-soara; un frig clar, taios, dar imbunat de sunetele vrajite si nebagat in seama de o gramada de oameni, "inghetati" in timp in fata scenei; un tanar era cu bicicleta, se sprijinea de ea, era tot urechi si vraja.... tarabele cu bunatati erau insirate, ca de obicei, pianul suna incantator, peste toate era cumva o liniste incredibila; o puritate in aer si o joaca superba a luminilor de Craciun; si bradul, si mirosurile, si catedrala maiestuoasa si statuia lui Matei Corvin peste toate, oarecum parinteasca de data asta.....
Greu de definit sentimentul care m-a incercat; aceeasi piata, care acum 23 de ani, cu boscheti si straturi de flori comunist aranjate, printre care suierau gloantele; iar la 10 metri, in intersectia cu Conti, mureau oameni.... am primit o libertate sau am platit-o cu sangele nefericitilor de atunci, dar nu prea stim ce sa facem cu ea....suntem liberi oare? nu ma opresc sa nu ma intreb de atatia ani....

Tuesday, December 18, 2012

.....





gandul ala, care pleaca, doar el stie exact de unde, aluneca, se duce, se ascunde, iar vine, iar dispare, se joaca el, pervers.... se mai loveste de un vas capilar, intr-o lupta prosteasca cu lumea fizica.... explodeaza cumva, nu-l poti opri... te obliga sa-ti pui intrebari, sa iei decizii, sa nu-ti placa, nici ce faci, nici ce iese.... sa alergi zilnic pentru a gasi impacari cu tine; nu-ti place deloc, e atat de simplu... nu ai ce face, chiar nu ai ce face
gandul e tot acolo... subversiv, moale, ca alcoolul fin, nici nu stii cum te cotropeste, zici ca ai scapat, ca esti bine, ca te poti ridica de pe scaun si... puf.... esti pe jos, sub podea, te uiti la lemn cum se mananca, de jos in sus, cum sufera de singuratate, cui ii mai pasa si de asta?.... cine dracu a mai auzit de lemn care sufera de singuratate? ok, stim cu totii ca exista, dar nu ne pasa, fireste
gandul ala, care sta... te incolaceste mai ceva ca o iubire pierduta, mai ceva ca un melc calcat o data, dar nu complet, si care nu cedeaza; cu mucusul ala care se mai prelinge, asta e natura lui de melc si gand
gandul nu va pleca... ii mai tragi una, mai aluneci pe un rest de mucus... injuri, te faci ca ploua, te uiti la pereti, stim cu totii ca peretii rezolva orice; e infipt, si gata; in coaste, in suflet, in carne; respiratia nu mai e abdominala, nici macar toracica, e o doar o conserva ruginita carata dupa o gheara
gandul ala, care zambeste malefic-serafic, fix ca ingerul alungat din Rai... te face sa crezi ca te trezesti a doua zi; si iti iese; hmmmmm... fenta: o fi in lumea asta, in cealalta, in universul stiut de noi, in cel banuit, in cel real, in cel existent, in cel inexistent, in cel hain, in cel plin de vid, in cel preaplin de speranta, in cel negru, in cel fascinant, in cel chemator, in cel inspaimantator, in cel chemat, nesperat, nedorit, poate jinduit?
gandul e bine, acolo... parazit, vierme de matase pe drumul care nu-i apartine, cucerit cu indoieli semanate, cu lacrimi arse, furate din toate sinapsele, care ce dracu puteau sa faca decat sa se lumineze? s-au gasit....
gandul ala, care va ramane acolo totdeauna, dupa ce s-a nascut, s-ar putea sa fie doar o simpla alunecare fara intoarcere spre intuneric sau doar o avertizare sfioasa ca lumina e un dar nespus si neinteles....
s-ar putea

Wednesday, December 05, 2012

Vointa de-a vedea

CS Vointa este o asociatie sportiva din Cluj. Traieste din 1951, din banuti dati de cooperatiile mestesugaresti si are sectii sportive de care nu scrie nimeni, niciodata, cu adevarat. Sigur ca nu compar cu fotbalul si, de altfel, nu compar cu niciun sport, pentru ca se vor supara toti.
DAR, acest club inexistent pentru primele pagini din ziare, de ani de zile scoate medalii pe banda rulanta in sporturi complet neinteresante, gen box, karate, orientare sportiva, ciclism si tot asa.
Presedintele clubului este Ghita. Ghita Capraru, pe care il cunosc de ani de zile si, care in acest an de criza, pentru prima data de cand il cunosc, a incheiat celebra lista de premianti cu o nota. Suna cam asa: Din lipsa de fonduri, nu am reusit sa luam parte la o serie de competitii de la care se mai puteau obtine cu siguranta mult mai multe rezultate de exceptie.
Buuuuuuuuuuun
Astazi, ca de fiecare data in ultimii ani, am mers la premieri. Pentru 4 sectii sportive, adica box, ciclism, orientare sportiva si karate traditional, eu zic ca nu e rau sa ai 42 de medalii internationale si campionate nationale, plus inca vreo 40 de clasari pe locurile 1-5 in concursurile interne, altele decat CN. Pentru realizarile acestea, sportivi, antrenori, Ghita Capraru si toate cooperatiile mestesugaresti merita toate felicitarile din lume.
Mentionez ca a absentat nemotivat complet Dan Bodea de la festivitate:).
Care s-a petrecut absolut la fel ca in fiecare an. Cu trofee, diplome, punguta frumoasa cu calendar mare si mic pe anul viitor. De data asta, 2013.
Nu m-am rabdat la festivatea de acum sa nu spun ceva. Nu fac din astea, dar am primit a N-a diploma de multumire din partea clubului si era musai. N-o sa repet tot speech-ul, dar o sa spun ce cred, exact cum am facut la ora 12.15: CLUBUL VOINTA ESTE CEL CARE ARE CEL MAI MARE RESPECT PENTRU PRESA CLUJEANA.
Explic: la fiecare festivitate, fara exceptie, urmeaza o masa fenomenala. Nu pentru termitele din presa, cum ati putea crede. Am gustat cele mai bune platouri de "porcarii" (pentru necunoscatori, produse preparate din porc proaspat taiat), am degustat o tuica buna, am baut un vin ales sau o bere rece. Dar, niciodata nu am avut timp destul.
Astazi, mi-am facut special timp pentru asta. In semn de respect. Nu pentru porcarii. Asta e pentru absolut termite. Ca, doar de ani de zile, suntem prezenti acolo cam aceiasi din presa. Vreo 6-7.
Chestia asta cu termitele din presa e adevarata in anumite locuri si cluburi. La Vointa, daca ar fi sa vina lumea la papat, ar fi ciudat. Cum stim noi astia care mergem de atatia ani, stiu si oamenii aia, cine, ce si cum.
Cat se scrie sau nu despre medaliile obtinute acolo, greu de cuantificat. Vreau doar sa spun ca e foarte important sa fii acolo, alaturi de ei, la final de an. Pentru ei, adica. Nimeni nu-i ajuta cu nimic. Nici cand se impart banii pe oras, nici pe judet. Sunt doar niste oameni, care din putinul lor, sustin sportul.
Si, pentru care nu are nimeni timp cu adevarat niciodata.
Sa revenim la platouri. Zic si eu o parere. Sunt mare fan porcarii, recunosc, dar nu mi-e totuna cum sunt poftita sa le servesc, cand e vorba de job. Nu ma duc, niciodata. La Vointa, e exceptie. Pentru ca sunt bune, exceptionale, aranjate, asortate, indeajuns, oferite cu drag si, mai ales, nu puse undeva intr-un colt pentru "aia de la presa". Si, astazi, pentru prima data, Ghita Capraru ne-a lasat sa fumam la spalator. Deci....
Respectul asta, care pare mic, conteaza enorm in vremurile astea, in care presa se cumpara usor de tot.
Sa nu credeti ca nu am parte de tot felul de invitatii la 5 stele si figuri, cu porcarii sau nu. Nu merg si gata. O singura data pe an, imi fac de cap, cu porcarii, la Vointa. Atat. Orice porcarie tine de respect:)
Iar cei care sunt alaturi de Vointa in fiecare final de an stiu foarte bine despre ce vorbesc.

PS inchei explicatia cu respectul: de ce are cel mai mare respect pentru presa clujeana? pentru ca te simti ca-n familie, de-aia

Tuesday, November 20, 2012



„Farewell party”, plecarea americanului care a renunÅ£at la baschet

Baschetbalistul Tyler Morris, de la U-Mobitelco Cluj, autorul celebrului coş de dincolo de mijlocul terenului, care a adus titlul ardelenilor în 2011, şi-a luat rămas-bun de la fani, printr-o petrecere, la care a povestit toate trăirile sale până în momentul în care a trebuit să anunţe că-şi încheie cariera, la nici 26 de ani.

Tyler Morris e un tip desprins din revistele cu reclame la modul de viaţă american. De la zâmbetul de invidiat şi până la maniere nu poţi să-i găseşti defecte. E amabil, zâmbitor, te scoate aproape din minţi cu felul său perfect de a vorbi şi, mai ales de a asculta interlocutorii. Are 25 ani, 26 împlineşte chiar astăzi, iar săptămâna trecută a fost nevoit să anunţe că-şi încheie cariera.
A sosit la Cluj în 4 februarie 2011, îmbrăcat în costum, la ÅŸapte luni după absolvirea Boston University, pentru care a jucat timp de patru ani ÅŸi a câştigat mai multe distincÅ£ii, printre care ÅŸi pe cea de „East America Rookie of the Year”. „ÃŽmi căutam job în Indiannapolis, era clar că am terminat cu baschetul ÅŸi îmi trebuiau bani. Am primit telefonul că echipa din Cluj e interesată de mine. Un prieten cu care jucam baschet de plăcere mi-a făcut o surpriză ÅŸi a vorbit cu un agent, pentru că agentul pe care-l aveam mi-a oferit o echipă în Slovacia, pe care am refuzat-o. Am fugit repede la Google, am căutat, mi-a plăcut Clujul din prima. Echipa era vicecampioană, am zis: gata, merg! Åži, a meritat toÅ£i banii, cum se spune. Am trăit o perioadă excepÅ£ională. AlÅ£ii nu trăiesc în 15 ani de carieră, ce am trăit eu la Cluj, în nici doi ani. Iar pentru asta sunt recunoscător întregii echipe ÅŸi oamenilor din Cluj”, povesteÅŸte Tyler.

8 ani de baschet, 7 intervenţii majore
Dar, continuă mai puÅ£in „roz”. „Am avut o viaţă baschetbalistică frumoasă, dar foarte grea, din punct de vedere medical. Din cei opt ani în care am jucat baschet la nivel înalt, în ÅŸapte dintre aceÅŸtia am avut intervenÅ£ii majore. De la operaÅ£ii de ligamente la mână ruptă. Am tot urcat un munte ÅŸi de fiecare dată când simÅ£eam că sunt aproape de vârf, cădeam. Nu am mai putut, pur ÅŸi simplu. Ultimele probleme de sănătate m-au făcut să-mi dau seama că medicii au dreptate. Deja e vorba de cum voi merge în tot restul vieÅ£ii mele, nu dacă mai joc baschet. E frustrant să mă gândesc că nici n-am 26 de ani ÅŸi să mă întreb dacă ÅŸi cum voi merge. Va fi bine, ÅŸtiu, dar e nevoie de timp. Problemele medicale de la genunchi, descoperite la Cluj, după ce mi-am făcut recuperarea ca urmare a operaÅ£iei de ligamente, sunt cu totul altele. Mult mai grave. Nu mă aÅŸteptam, nici clubul, dar decizia de a renunÅ£a, este cea mai potrivită. Am considerat cel mai important să explic toate acestea fanilor, când am făcut anunÅ£ul. Erau îndreptăţiÅ£i să fie supăraÅ£i. M-am întors după operaÅ£ia de ligamente, clubul m-a readus, am jucat două meciuri ÅŸi au venit alte probleme. Aveam emoÅ£ii cum vor primi vestea, dar au fost extraordinar de înÅ£elegători ÅŸi le mulÅ£umesc”, a declarat Tyler, pentru MEDIAFAX, într-un loc special, nu doar pentru el, ci mai ales pentru fanii echipei U-Mobitelco.


Speech fără aplauze
Deutsches Haus e locul patronat de un fost handbalist clujean, dar baschetbaliÅŸtii se simt ca acasă acolo. Dincolo de orice, victorii, înfrângeri, simple discuÅ£ii cu jucătorii, e locul în care fanii cei mai înfocaÅ£i îi „petrec” pe jucătorii care pleacă. Indiferent din ce motive. E, cumva, locul neoficial al despărÅ£irilor. Se bea o bere, se rememorează, se râde, se mai plânge. La fel s-a întâmplat ÅŸi într-una din serile trecute, doar că nu a fost chiar atmosfera cea mai explozivă.
Tyler Morris este numit din 2011, Golden Boy. Este jucătorul care a stabilit un record, greu de găsit prin lume, marcând coşul victoriei în ultima secundă din finala campionatului. Aruncarea lui nebună a readus Clujului titlul naţional după 15 ani, o baie tradiţională în Râul Someş, împreună cu fanii ardeleni, care nu sunt deloc uituci.
S-au adunat pentru a-ÅŸi lua rămas-bun. Niciunul n-a Å£inut vreun speech, s-au ferit. L-au lăsat pe Morris, care s-a „poticnit” puÅ£in, de emoÅ£ii, deÅŸi e un orator perfect. AcelaÅŸi Morris, care îşi rupea ligamentele în decembrie anul trecut, într-un meci din FIBA Eurochallenge. „MulÅ£umesc fiecăruia dintre voi. ÃŽn perioada petrecută la Cluj, fiecare dintre voi mi-a fost aproape. Indiferent în ce fel. Am făcut parte dintr-un grup special în echipă, dar fără acel grup ÅŸi fără voi nu puteam reuÅŸi niciodată. Sper că veÅ£i trata la fel orice jucător străin, aÅŸa ca pe mine. M-aÅ£i făcut să mă simt ca acasă, m-aÅ£i încurajat enorm. Nu am văzut niciodată asemenea fani ÅŸi plec cu gândul la ce mi-a spus tatăl meu: Tyler, ai fost campion, ai jucat în cupele europene, ai câştigat luptele în felul tău ÅŸi ai fost susÅ£inut. Vă mulÅ£umesc ÅŸi sunt recunoscător!”.

Strategie americană
Nu au prea fost aplauze la speech, pentru că fanii nu au de ce să se bucure. Golden Boy nu doar că pleacă, dar ÅŸi-a încheiat cariera. Dar, faţă de tradiÅ£ionala tristeÅ£e românească, americanul vede cu totul altfel lucrurile. După ce a anunÅ£at că îşi încheie cariera ÅŸi părăseÅŸte echipa a fugit câteva zile la Paris, dar s-a reîntors la Cluj, pentru rămas-bun. „Din tot ce s-a întâmplat, trebuie să luăm ce e mai bun. Deja gândurile mele sunt spre viitor. ÃŽn 27 noiembrie am programat primul meu interviu, pentru un job. Este o companie naÅ£ională, cu sediul în Denver, care se ocupă cu tehnică ÅŸi aparatură medicală pentru neurochirurgie. Mai am un alt interviu pentru un job la un fond mutual. Va fi interesant. Trebuie s-o iau de la zero ÅŸi să fiu realist: eu nu ÅŸtiu să fac nimic. Sunt priceput la baschet, dar în viaÅ£a reală nu e aÅŸa. Am încredere, chiar dacă piaÅ£a muncii din SUA e scăzută acum. Am un prieten care îşi caută loc de muncă de 6 luni în Chicago ÅŸi vorbim de un oraÅŸ de 10 milioane de locuitori. AÅŸ vrea să mă stabilesc acolo, e la doar 3 ore de oraÅŸul meu, iar prietena mea e acolo. Dar, dacă voi lua interviul în Denver, mă voi stabili acolo”, spune americanul. Complet iraÅ£ional pentru români. Pauză completă la masă. Cum adică prietena e într-un loc, familia în altul, iar tu accepÅ£i un job în al treilea loc? De-ale americanilor!

Ce-şi aminteşte după aruncarea pentru titlu: nimic!
Fanii fac ce fac ÅŸi iar ajung la celebra aruncare de dincolo terenului. Åži a fost celebră cu adevărat. Tyler râde mânzeÅŸte acum, rememorează ca niciodată. „Am bătut mingea o dată, m-am uitat la cronometru, am mai bătut-o o dată ÅŸi am aruncat. Mi-am zis: e bună, băiete! DirecÅ£ia e bună! Iar apoi, nu mai ÅŸtiu nimic. ÃŽn câteva secunde erau 1000 de oameni în jurul meu, iar copiii trăgeau de tricoul meu. I-am lăsat să-l ia!”.
Sigur că e sătul oarecum de cât a povestit de celebra aruncare din 31 mai 2011. Dar clujenii nu se satură. Americanul acesta alb, nu afro-american, cum s-au obişnuit tribunele în baschetul românesc, când vine vorba de show şi statistici imbatabile, a readus titlul la Cluj după 15 ani. Şi, în faţa cui? A veşnicei rivale CSU Ploieşti, campioana ultimelor şapte sezoane, care a câştigat fiecare finală cu ardelenii de până atunci. Adică trei la rând.

Pălinca, pe gustul tuturor. Şi al americanilor!
„Tyler, asta e pentru tine, că e ÅŸi ziua ta luni!”, se aude o voce. Unul dintre fani îi oferă un recipient de plastic, plin cu o licoare „magică”, pe care a scris cu marker, să nu fie confuzii: pălincă. Tyler se luminează, zâmbeÅŸte: „Å¢uica de prune”, cu un perfect accent ardelenesc. ÃŽncepe teoria Å£uicii ÅŸi a pălincii, cum e în Ardeal, cum e în Ungaria... Morris ascultă, învaţă, zâmbeÅŸte. Desigur că urmează fotografii speciale din cariera sa făcute cadou, fanioane, un DVD cu celebrul meci din finală, toate oferite cumva stingher. Cu părere de bine, dar ÅŸi de rău! Berile au mai deschis privirile, râsetele s-au făcut auzite, dar peste toate, liniÅŸtea dintre ele era cea mai apăsătoare. S-au făcut câteva poze de grup, oficiale cumva. Nimeni nu s-a bucurat în seara în care a plecat americanul. Nici măcar el, dar nu a recunoscut. E obligat să privească înainte. Cine s-ar bucura cu câteva zile înainte să împlinească 26 de ani să audă că trebuie să fie atent, s-ar putea să aibă probleme cu mersul? Băiatul din Indiannapolis împlineÅŸte 26 de ani luni, chiar în ziua în care părăseÅŸte Clujul. E băiatul care ia viaÅ£a de la zero în SUA, dar care în România, printr-o norocoasă aruncare a mingii, a adus o medalie de aur. 

Material publicat pe MEDIAFAX
Foto: Raul Åžtef

Sunday, November 18, 2012



Ar trebui sa gasesc un titlu

Tot incerc sa inteleg niste trenduri din prezent. Sigur ca sunt foarte multe si nu fac fata. Logic, ar trebui sa am cunostinte APROFUNDATE in toate domeniile. N-am. Stiti bine ca e imposibil, as fi Demiurg. Buuuuun...
Dar, unul dintre trenduri e urmatorul.... poate nu e trend, mi se pare mie... dar, sa zicem ca o fi..... so, barbati, nu baieti, ii cunosc sau nu, fascinati de-a dreptul de femeia-barbat din poze, din viata reala, de muschi, de atitudine de batausa, de ridicat greutati nenumarate, de tot ce inseamna oarecum defeminizare. Fireste ca nu recunosc.
Nu ma intelegeti gresit, nu ma intereseaza absolut deloc daca o femeie vrea sa fie barbat. Chiar nu e treaba mea. Si, nici nu sunt, si nu arat, si nu ma comport ca vreo contesa. De formatie, sunt complet spre rock-heavy si impotriva la toate. O fi bine, o fi rau? Asta e... dar.....

Dincolo de aiureala aia cu femeile au cerut drepturi egale cu barbatii acum un secol (si le-au obtinut, dracu le-a pus:) sau :(), cred ca femeia inseamna altceva. Nu sa aiba muschi ca barbatul, nici sa injure ca birjarul din sant, ca si ala ajunge la apogeu, nu pe capra, ci in timpul liber, nici sa taie lemne, nici sa alerge ca proasta in nu stiu ce curse pe tocuri si nici sa stea prea mult deasupra, ca nu ea a inventat dominatia. Cu bici sau fara, whatever.
Nu stiu exact daca mai e valabila aia cu femeia trebuie sa fie doamna in societate si curva in pat. O fi, nu ma bag. Insa, mi se pare ca e foarte in trend, chiar si acum, dupa ceva ani, ca femininele sa injure, sa fie studiat-jegoase (ca imbracaminte, nu nespalate), sa nu dea doi bani pe maniere, pe zambet, pe politete, pe liniste, pe frumos. Au devenit toate astea, cumva, pentru private, pentru intimitate, pentru ascunzis, sa nu le stie nimeni (pleonasme la rand), ca e cam „rusinos” sa te expui cu prostii din astea.
De cealalta parte, „contesele” actuale copiaza, dar prost. Sigur ca sunt exceptii, de-aia e facuta lumea asa, iar pe exceptii le rog sa nu citeasca acest text. Totusi, nu poti fi contesa, trebuie sa te nasti asa. Din ce stiu, Romania sta cam prost la capitolul asta. Contesele astea de pe strada, desi unele se dau cu Bentley etc, nici macar nu se apropie de ideea de Pippa, o stiti.... posteriorul betonJ. Sunt cele cu pretentii de cristal, dar cand le dai un click simplu, suna a sticla verde. De bere Bucegi. No, stiti ceva? Cristalul, cand ii dai un click, cu degetul aratator, iti vine sa inventezi un curcubeu, fix asa suna. Nicidecum ca sticla verde. Dar, contesele adevarate, stiu asta. Alea rare. N-au nevoie de comparatie.
Despre mii de euro bagati in piepturi de arama, nu vorbim. E sub demnitatea subiectului. Si a trendului asta, pe care eu nu-l inteleg, dar incerc.
Nu e in trend sa se mareasca decolteul, e veche. Ah, da. La noi a ajuns abia acum, dupa vreo 25-30 de ani, ca daca nu gasesti punatorul de tate potrivit, e posibil sa te trezesti cu una pe umar si cealalta pe la genunchiul stang. Daca ai noroc, chestie de optiune. Poate fi si genunchiul drept:)
In fine, sa revenim. Unde e femeia? Radeam cu un prieten pe vremuri. Zicea: Ce romantism tot vrei, Adina? Am incercat s-o ajut pe o doamna sa urce in troleu si a zis ca o pipai, ca sunt un pervers. Mi-a dat cu plasa in cap.
Despre ce femei vorbim in prezent? Cele de la TV, cele de pe strada, ca te indeamna ala cu coarne sa faci pacate, cand le vezi cum se imbraca si se misca la 12-14 ani (sigur ca au celulita, ingrozitor)? Cele cuminti, perfecte, contese, care ating apogeul-nunta-banii, si apoi impart totul jumi-juma, in nici 2 ani? Cele pline de muschi, care sunt deja pline de bani si de pretendenti, dar jinduiesc la un baiat sfios priceput la poezii? Si, nu-l gasesc niciodata. Sau.... care? Cele mincinoase, cele neimpacate cu viata, cele care vaneaza evrei, cele care au vanatai pe tot corpul pentru o alegere gresita, cele care se vand pentru un BMW, cele care aleg o viata fara iubire, doar pentru ca lumea trebuie sa spuna: no, i-a venit vremea, in sfarsit, s-a maritat? Sau, poate cele care viseaza cai verzi pe pereti, sau cele singure, sau cele care chiar viseaza si bunul Dumnezeu nu e prin zona niciodata (ca nu e obligat), sau cele care dupa ce trag un sex mediocru cu un pampas ii trag un pumn, il socheaza, si cu asta l-au convins ca nu mai are nevoie de mama?
Da, stiu, sunt o gramada de femei faine si adevarate, depinde cum vedem lucrurile. E o regula nescrisa, neagra, ca multe dintre femeile bune si adevarate nu au loc pe lumea asta. S-au nascut ori prea devreme ori prea tarziu..... ori, pur si simplu nu e locul lor in povestea asta despre trenduri femeia-barbat.
Traim vremuri nebune, grabite, in care nu mai conteaza prea mult durata, ci orgoliile si castigul.
Trendul, ca asa am inceput, nu e deloc partizan femeii-liant. Femeii, care leaga totul, care e alatul, inceputul si sfarsitul, blestemul si izbavirea, viata si moartea. Trendul, cand vad femeia de astazi, mi se pare ca duce doar spre vid. Or, aia inseamna frig, intuneric, nimic.

PS Absolut fiecareia dintre femeile care sunt fericite sau cred ca nu fac parte din acest tablou le doresc sa priveasca putin in jur. Putin mai mult decat zic ele ca o fac.

foto: fooyoh.com

Friday, November 02, 2012

Iubiri si restul....


Cu cockerii e un pic mai complicat decat spun "specialistii", cum ca sunt prosti, incapatanati si imposibil de dresat.
Primul meu gunoi, ca asa i-am spus si lui Tomi, un figurant cu nume multe care incepeau cu Thomas......., dar si celui de-al doilea, alt pitecantrop denumit Rocco de Asklepios ......., si-a bagat piciorul in dresaj. Pe la 4 ani, am zis sa intrebam un dresor profesionist. Raspuns: imposibil. Desigur ca Tomi stia tot ce se intampla pe lumea asta, orice sunet, orice miros, orice cuvant sau gand. Sau, sarcina mea, cand eu nu stiam nimic despre asta. Dar, nu dorea sa se exprime, sa arate ca stie. Pleca de nebun prin padure, venea cand il taia capul, manca si dormea ca porcul. Dar... cand te privea cu ochii aia aluna, reflectati mai mult decat perfect de blana aurie, iti rupea sufletul si stiai foarte bine ca si el stie ca tu stii, ca tu stii ca el stie ca tu stii si tot asa .... Cu Tomi nu puteai fi altceva decat camarad. La 4 luni, de-a dracului ce era, ca nu voia sa faca ce ii spuneam, s-a pisat pe perna mea. Ostentativ. Se uita in ochii mei cu tupeu si jetul curgea interminabil. Era iarna, fireste. Ce si-a luat-o, ce a dormit prin colturi, pe sub pat doua zile...... stia ce a facut, gunoiul, ca de acolo ii vine numele si asa sa-i ramana, cum ar spune Stefan Cel Mare. A fost o provocare exceptionala fiecare zi cu el, mi-a umplut sufletul de o bucurie imensa. A fost camaradul meu, care imi lingea lacrimile si era cu rotile in sus, in loc de ras. Un gunoi penal. S-a dus, otravit, cu medici de la USAMV, care n-au stiut sa-i puna diagnosticul o saptamana, in conditiile in care un caine otravit moare in 2-3 zile. Am innebunit langa el, traia, era acolo, murea pe picioare si nu avea cine sa spuna: e otravit. Am luat decizia cu injectia, toata familia a tulit-o la faza asta. Plangeam pe strada ca o capiata, prima data dupa ce murise tata, adica 10 ani. Am stat langa el, am si acum oaresce oase prin casa, dupa ce a fost ars. Desigur, fara a avea vreo dovada ca sunt ale lui. Da, stiu cat e de crippy si de complet nesanatos si iresponsabil. Da, nu mai zic ca Tomi a murit la putin timp dupa bunica mea, singura fiinta pe care am iubit-o de la cap la coada, complet si fara cuvinte. I-am pierdut pe amandoi just like that.
La 3 saptamani, l-am luat pe gunoiul nr 2. Pe numele lui Rocco etc........ Din pacate, Lucian Pipas, care avea canisa a murit. Un om de calitate. Rocco e un catel de concurs. Nu pentru asta l-am luat noi, ci pentru ca mama sa nu fie singura. Stiam din prima ca nu-l pot iubi la fel, n-ai cum si gata. Prima noapte am fost ingrozitoare. Nu l-am lasat sa se apropie de mine, in speranta ca o sa rezist, ca il voi educa sa nu urce in pat niciodata. Mirosea a cafea proaspat rasnita. A moale, a fain, a cocker negru ce-ti incapea in palma. M-am tinut tare, l-am alungat. S-a dus, saracul, mormaind in soapta. Tomi n-ar fi acceptat niciodata asa ceva. In acel moment, am stiut ca nu are rost sa compar, pentru ca Rocco va iesi prost totdeauna. Dupa 3-4 luni, se aseaza noul venit in fata locului in care era ascunsa cumva punguta cu ramasitele predecesorului auriu. S-a pus acolo, amusinand, s-a uitat la mine, a mirosit iar si nu l-am mai putut lua de acolo. S-a culcat in fata si gata. Atunci m-a facut sa-l iubesc. Mogaldeata neagra, care habar n-avea de nimic. Avea doar miros. Pentru moarte, presupun. L-am dresat anti-social, a stat un an la mine, apoi la mama, pentru care a si fost cumparat. Are 6 ani, arata de 15, pentru ca are o pata carunta pe bot. E un catel la care nu functioneaza tot ce se spune despre un cocker. Este fix un catel care se comporta asa cum ai avut grija de el. E exceptional de inteligent, stie orice sunet, miros, gand, reactie a mea. In familie, e un pic mai diferit... ii iubeste pe toti, in felul lui, greu de inteles si intra sub masa direct atunci cand tonul vocilor noastre se ridica, asa cum se intampla in orice familie.... daca am avea vreodata timp, am invata de la el ca nu conteaza altceva decat armonia... ca e papa, somnul, spalatul, periatul, joaca, iubirea.... nicio problema.... doar ca noi nu avem timp niciodata.... asa ca ramane doar cockerul negru, in amintirea celui auriu... cockerul negru, care vede cu un singur ochi si iubeste neconditionat cu toti ceilalti....
PS nu are iphone 5

Thursday, October 11, 2012

Cum e cu taiatul lemnelor

In viata ne intalnim cu tot felul.... si oameni, desigur... in seara asta, despre cei cu care avem de-a face, dar nu-i respectam, pe partea jobului....
1. aia cativa pe care nu ii respect, au bani, sunt patroni sau expirati de patroni cu pretentii, sefi mari, figuranti cu liceu, faculta la seral sau privata, ID, la zi, dar chiulita etc, apoi brusc, le izbucnesc tot felul de oxforduri si harvarduri, cursuri of course, in CV; mda, mai sunt si aia cu scoala vietii si teoria ca viata te-nvata, frate, lasati-ma cu scolile voastre de kkt; si, stiu tot ce inseamna in retele sociale, IT, toate nebuniile prezente, dar daca ii intrebi cum se scrie "mam dus sami fac inco operatie estetica si nam reusit ni-ci azi", nu stiu.....
2. nu am intalnit multi, dar cei de care m-am lovit mi-au fost de ajuns si nu scap de ei, ma tot cauta din tot felul de motive
3. desi nu sunt fan al marilor prietenii cu femei, asa "just like that", n-am niciuna pe lista de insuportabili; cam ciudat, toata viata m-am inteles bine cu baieti si ei pica acum in top

4. testosteronul duce la comportamente ciudate, iar purtatorii au impresia ca sunt exceptionali; daca nu pot sa te intinda pe undeva, incep cu IQ; de obicei, mai slab ca al tau... dar, au bani... asa ca..... "cine se crede asta?", trece vremea, te lovesti de ei, ca asta e viata.. trece viata, viata e grea.... banii tot curg, tot la astia care acum 12-15 ani aveau doar cu 500 de euro mai mult ca tine sau marci, ma rog..... pe atunci, furau, tu stii.... ei stiu ca tu stii.... cum sa ajungi sa mai lucrezi impreuna in prezent? n-ai cum.... si gata
5. de obicei, se lauda.... ei pe ei.... nu ca si-au luat masina sau au piscina din ace de tuie..... nuuuuuuuuuuu.... se lauda penibil, stau cu picioarele raschirate la o cafea, privind oriunde, dar nu in ochii tai, cand vorbesc... sunt libidinosi, imbracati din revista (oh God), atotstiutori, suficienti, superficiali, cauta imaginea, importanta, orice fata cu adevarat frumoasa care trece pe strada e una de 2 bani, "bine, mah, asta?".... sunt urati, multi dintre ei, daca frumusetea sau uratenia se poate cuantifica, dar narcisisti.... au burti, chelie, dar pretentii de feti-frumosi; mai sunt si uscati, dar aia sunt si mai rai; ah, sa nu uit: fac atat de mult sport in timpul liber, incat burta nu le scade niciodata; desigur, nu are legatura cu cultura, poti avea o tona de burta, sa fii "cult" si sa jinduiesti la toate frumusetile, sa nu dovedesti niciodata ca iti pasa cu adevarat de tine; nu ca ar conta, stai cu burta, frate..... dar nu mai da lectii atunci, pentru ca lectiile vin de la astfel de oameni, astia cu bani, "culti" si cu burta; astia ne invata tot, inclusiv cum sa ne purtam cu cei pe care ii iubim....
cei pe care nu ii respect, sunt putini, ma mai lovesc de ei, ca asta-i jobul, sunt fix oamenii cu care m-a pedepsit Cerul.... sper sa nu mai dau de ei niciodata
va doresc si voua la fel
PS1 am uitat: desigur ca au ultimul model de iphone, neinventat inca, ipad, ifuck, ihate, i'm important.... toate modelele, fara numar... si, spre dimineata, la chefuri, nu refuza o manea mica, dupa ce spun ca urasc kestia asta.... iar unii, pe bune, au vreo 10 mil in conturi; de lire sterline, desigur
PS2 incercati, va dau un sfat amical: nu stiu sa taie lemne, desi sunt atat de patrati; dupa mine, un barbat care nu stie sa taie lemne, n-are nicio treaba
foto: http://iochiaraeloscuro.blog.rai.it

Tuesday, August 07, 2012

La cald
Ma ocup sau m-am ocupat de cateva sporturi la JO. Astazi, despre gimnastica, plus-minus:

Plus
- impresionanta maniera in care gimnastii, baietii mai ales, se felicita dupa concursuri, indiferent care vor lua medalie sau nu; ei stiu foarte bine asta, imediat dupa aterizare
- lupta continua, incredibila, a antrenorilor Bellu-Bitang pentru mare performanta, chiar daca acum ceva ani buni erau gardienii lagarului de la Deva, dupa cum ne spunea presa vremii, de altfel foarte ingaduitoare acum; nu ca n-or fi facut greseli si domnii antrenori
- ambitia catalinei ponor si a sandrei izbasa, care nu mai au 16 ani, au devenit intelepte si, indiferent daca le emotioneaza imnul sau altceva, lupta ca terrierii, se refac psihic, se machiaza, se remonteaza, se... orice, dar LUPTA
- aparitia unor gimnasti-gimnaste din natiuni "necotate" la bursa marilor cunoscatori, care sparg tiparele; arata ca ajunge un aparat pt o medalie olimpica; sigur ca era valabil si pana acum, dar la Londra s-a acutizat dureros, cel putin pt romania (la masculin, in special)
- spargerea tiparelor, adica suprematii neobisnuite, chiar in finale pe aparate
- publicul, care nu pricepe cat trebuie din codul imposibil al gimnasticii actuale, dar a reactionat visceral
- gainile; le-am botezat pe toate, de la paraschiva la marioara si kate, cu care m-am trezit pe mine, din cauza evolutiilor fetelor noastre; desigur, alea care ne-au facut gaini tuturor
- plansul; nu doar pt romania, incredibil cat de frumos a fost sa admir spectacolul, suprematia, bucuria, note ciuntite, dar tot cu gaini, zambete si lacrimi adevarate
- Octvian Bellu, mai carunt decat acum 3 luni, mai emotionat decat acum 3 luni, dar la fel de discret
- Mariana Bitang; am fost onorata sa fac interviu de ziua sa de nastere, la 9 dimineata; suparata, cum o stim, dar si mai inteleapta, la fel de frumoasa sau distinsa, dar si focoasa; ok, no problem; dar atat de aproape de toti romanii, ca niciodata
- suprematia chinei si a japoniei la masculin, arata pentru a mia oara in istoria planetei ca nu e de joaca cu natiile astea, cand se pun pe treaba
- privirea catalinei, cand a fost data jos de pe podium la barna; visa nu are bani pentru asa ceva; constienta atat de trist ca a ratat propria evolutie, dar avand medalie de bronz, meritata sau nu, nu mai conteaza; pierderea aceea...... nu sunt cuvinte pentru definitie; nu merita sa fie pe podium, in opinia personala, dar era, un regret imbracat in bronz, intr-un ruginiu trist si poleit... eh, si stim cu totii cum s-a terminat

Minus
- arbitrajul pro-USA, sigur ca sunt acoperiti mai mult sau mai putin de reguli, de codul acela imposibil de punctaj, insa deciziile la masa verde nu pot aduce beneficii gimnasticii mondiale; deloc; acest cod de punctaj, pur si simplu interzice interactiunea cu publicul; ce s-ar fi facut nadia la vremea ei cu astfel de regulamente? nadia era o poezie, nu poti puncta poezia
- machiajul mult prea proeminent al gimnastelor, pe fondul unei oboseli evidente, mai ales astazi; parul acela plin de sclipici, machiaj pana la urechi... ok, stiu ca asa e filmul.... dar cand au pierdut medalii, oricare dintre ele, a fost ca la circ; clown-ul trist.....:(
- lipsa imbratisarilor in echipa romaniei, indiferent cum s-a terminat un exercitiu; sigur ca au fost, nu vorbesc de sandra-bellu dupa aur; cele usual, cele care arata ca suntem oameni si acceptam greseli, la fel cum acceptam bucurii, acceptam si ratari; cele care arata ca nu suntem roboti si nu putem concura cu istoria si progresul
- forfait-ul lui koczi de la individual-compus, nu ma intereseaza motivul, nu a fost accidentare
- declaratiile lui dragulescu, lasat acasa, pe toata perioada JO; da, putea lua medalie, da, putea sa nu ia medalie; totusi, trebuie sa invatam sa respectam decizii mai presus de noi; e usor sa dai cu parul dupa infrangere sau, mai ales in timpul infrangerii
- acapararea gimnastilor de catre diverse companii pt reclama; preferam sa-i vad cel putin 2 ani pe toate gardurile din romania, in calitate de medaliati si cu toti banii aferenti, decat inainte, doar pt ca niste companii au nevoie de imagine la JO; ok si asta, dar facuta altfel; s-a dovedit ca doua companii si-au luat clapa, mizand pe sportivi inaintea JO, care ori n-au ajuns acolo, ori n-au luat medalie, desi era favoriti; iar, dupa, sa tot vad reclamele alea, mi se pare de 2 lei
- lipsa de comunicare din partea fr gimnastica; nu am putut cita nimic de acolo; ofiterul de presa a ramas acasa, iar materialele de pe site-ul frg au fost de nefolosit, fiind citate alte surse mediatice; frg oricum sufera de acest sindrom, desi gimnastica ne-a adus cele mai multe medalii din istorie

OK, astea sunt la prima vedere, fac update, daca imi mai amintesc ceva
felicitari invingatorilor, glorie invinsilor, viata e doar simpla si scurta