Friday, December 28, 2012

To do, wish, regret...
Niciodata nu am crezut in avioanele cu to do list sau wish list sau regret list sau..... bun.... am vazut un film astazi, american, m-a pus un pic pe ganduri, s-a terminat prost, e pleonasm complet cand vorbim de filmele americane; ok, let's try

As fi vrut in 2012
- sa imi regasesc forta de a invinge orice, la fel cum o aveam inainte sa il pierd pe tata
- sa rad mai mult
- sa stiu sa arat mai mult celor pe care ii iubesc ca ii iubesc
- sa ma imbrac mai mult ca o lady
- sa fiu in preajma oamenilor
- sa plang mai putin
- sa nu mai beau bere
- sa nu mai am ganduri legate de bani
- sa inteleg mai bine ca limitele mele nu sunt ale tuturor
- sa nu mai cred in iubirea moderna
- sa iert mai mult
- sa ofer mai mult
- sa nu astept mai mult
- sa nu mai fiu atat de naiva
- sa o pot convinge pe mama ca nu mai traim in lumea sasilor
- sa petrec mult mai mult timp cu mogaldeata de nepotel, care tine locul copilului pe care nu il am
- sa nu mai jelesc atat de greu oamenii dragi pierduti

As vrea in 2013
- sa iert mai mult
- sa rad mai mult
- sa ofer mai mult
- sa nu astept mai mult
- sa ma decid ce vreau
- sa nu-mi mai fie teama
- sa nu-mi mai pese de nimic
- sa folosesc mai des rujul rosu Dior
- sa spun te iubesc.
foto: http://www.thedailygreen.com

Sunday, December 23, 2012

Ierni de copil
Mersul la gradinita, la bunicii mei din Lechinta, era cea mai fenomenala treaba din lumea asta. La dus, eram in spatele bunicului, la intors, tot cu bunicu, pe sanie. O panta luuuuuunga, abrupta bine, pe langa biserica saseasca. De la Posta, faceai un pic stanga, pe langa Caminul Cultural, te uitai cumva ciudat spre dreapta, pt ca era drumul catre cimitir, treceai de biserica si mai era un pic de panta, si mai abrupta. Cand ajungeai in varf, nu mai aveai aer. Acolo era gradi. Gardulet frumos, micut, curte imensa cu tot felul de hinte, tobogane, jucariii.... doua cladiri imense, educatoare in varsta de-o blandete incredibila.... si limba enegleza.... la vremea aceea, la gradinita din Lechinta se studia limba engleza. La 5 ani am jucat o piesa de teatru in limba engleza, am fost anotimpul vara. Pfffff....sasi
Sa revenim.... Pe la 3-4, cand era de plecat de la gradi, il cautam deja din ochi pe bunicu. Era acolo totdeauna, sfios, mai spre usa, uneori ma imbracam singura, mai repede, de graba de-a ajunge mai repede la el in curte, ca urca greu saracu, cu sania dupa el. Avea cusma aia a lui, neagra, inalta, pe un cap carunt, cu niste ochi albastri de poveste. Un barbat inalt si drept, scump la vorba si priceput mai mult la relatiile cu vacile din grajd, perfect spalate si ingrijite, decat la povestile cu oamenii. Sigur ca vorbea cu ei, dar vacile erau mandria lui. Cu ugere spalate, spinari tesalate, mirosind a cald si bun si Dumnezeu.... asa credeam atunci ca miroase Dumnezeu... bunicu mergea la muls si venea din grajd cu sustarul plin, cu doua palme de spuma si primul lucru imi dadea sa beau de-acolo. Si, beam.... laptele ala destinat viteilor, alb si gros, aburind, consistent de sa pui cutitul in picioare in spuma.... sustarul era gri spre mov, nu uit cat traiesc, acum n-as mai putea face asta, dar atunci era mare mandrie sa-mi dea bunicu, era secretul nostru.... nu intram in grajd cand mulgea bunicu, nu-i placea, era povestea lui cu vacutele.... le mangaia, le povestea, le curata..... nu ne-a interzis niciodata, dar ne-am dat seama... in schimb, cand erau vitei, ii lasa mai mult prin curte, ca sa compenseze.... ce bucurie, ce alergaturi cu impielitatii aia; imi rodeau parul, hartia din mana, hainuta de pe mine; fugeau in cerc, aruncau cu picioarele din spate de buieci si fericiti ce erau.... cainele latra si el a ras, porcului i se rupea, fireste.... iar, oile, in staul, mai miscau cateo ureche, doar sa stim ca sunt la curent cu traznaile.....
Intr-o iarna adevarata, cred ca atunci cand am implinit 4 ani, a fatat o oaie chiar de ziua mea.... Era devreme, vreo 6-7 dimineata, o matusa venita prin gradina a luat mielul si l-a adus in casa, ar fi murit, era ger adevarat atunci... mi-a zis: uite cadoul de ziua ta. Oh, God.... stiti voi cum miroase un miel fatat de cateva ore si deja lins de ma-sa, curat? Eu, copil somnoros in pat, cu genele amestecate de somn si privire tulbure... cand mi l-a pus in pat pe ala mic, am simtit curent electric prin corp... s-a cuibarit, cu copitele alea aproape translucide sub el, si-a lipit botul de gatul meu si a dormit in curbura inimii mele.... este cea mai pretioasa amintire a iernilor copilariei mele... si acum am in nari si in suflet mirosul acela si felul de nedescris in care m-am temut sa adorm din nou langa miel, sa nu cumva sa ma respinga.... sigur ca nu mai povestesc cum a mancat lucerna otravita mai tarziu si a trebuit taiat; si, oricat au incercat bunicii sa ma hasaie de acasa pt a face asta fara sa vad, am stat in cusca cainelui; si am plans amandoi, printr-o uluca; nu mai mananc carne de miel sau oaie de atunci, dar nu acesta este subiectul povestii....
Iernile copilariei mele, acolo la Lechinta, cand erau zapezi adevarate, cand oamenii se deplasau cu sania mare si cu cai, cand era rusine sa nu-ti cureti in fata casei pana la max ora 7.... cararea din curte spre intrare si mai era una de la poarta si inca una spre fantana si lemnarie.... erau iernile alea cu lupi veniti pana in gradina, cu aburi grosi si albi pe cosuri, cu belsug, cu bunica facand cea mai buna paine si cei mai buni cozonaci... avea cel mai bun cuptor si veneau vecinele sa-si coaca painea la buni.... taiatul porcului, cu noi misunand prin paie.... colindatorii, in curte, nu in casa ca acum... colindatul meu la popa, care era cea mai mare onoare, pentru ca popa ducea lapte de la bunicii mei, de la vacile alea cu uger curat si lapte de poveste.... vinul de Lechinta in beciul mare, in butoaie mari, si vinul de Lechinta in beciul mic, din casa, in canceu.... primeam si noi, era regula.... la masa mare, dupa biserica, stateam ca sfintii pe pereti, ascultam rugaciunea dinaintea mesei de Craciun, mancam tot, nu erau figuri pe vremea aia... si, Doamne, ce bucate bune facea buni.... cozonacul si prajitura aia din 100 de straturi erau pe masa si, abia atunci, aparea paharele bune, alea din dulapul de sarbatori, in care se punea vinul rece... condensul era instant, iar gustul era dumnezeiesc... ni se urca la cap dupa 2 guri mici de copii si vai ce somn bun de amiaza urma.... iar la trezire, sanius.....
Ce ierni frumoase, ce copilarie jinduita.... as imparti-o cu toti copiii din ziua de azi sau macar, as vrea sa mai am eu 4-5 ani

Friday, December 21, 2012

Sara la Cluj
Nu am mai ajuns in oras, doar asa, sa plimb cizmele, de o gramada de timp.... seara aceasta a venit insa momentul; am fost invitata de Editura Eikon la lansare de carte, fix in 21 decembrie, cartea lui Victor Lungu si a fostului procuror militar Liviu Domsa, decedat intre timp... "Impuscati-i ca nu-s oameni", despre zilele ingrozitoare din 21-22 decembrie, de la Cluj... sunt convinsa ca e un manuscris pretios, la cum il cunosc pe Victor, voi incepe sa o citesc chiar in seara asta... n-o sa ma apuc sa insir lista de invitati, vorbitori sau cat de bune au fost gazdele, nu are rost... trebuia sa fim acolo cu totii, pentru a aprecia personal asta.... m-a impresionat insa atmosfera de aducere aminte, discursul In Memoriam, intr-o Romanie perimata, care nu mai da bani pe mortii ei din 1989; si m-a mai impresionat incapatanarea lui Victor Lungu de a nu abandona acest subiect dureros si complet dezavantajos pentru unii, care in acele zile au preferat sa asculte ordine si/sau sa imbratiseze sunetul armelor; Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace pe toti cei dusi la ceruri in acele zile
Dincolo de toate acestea, dupa lansare, am mers o bucata de drum pe jos, prin centrul Clujului, prin piata in care se adaposteau de gloante oamenii acum 23 de ani; de departe se auzea pianul; pe scena din piata concerta o d-soara; un frig clar, taios, dar imbunat de sunetele vrajite si nebagat in seama de o gramada de oameni, "inghetati" in timp in fata scenei; un tanar era cu bicicleta, se sprijinea de ea, era tot urechi si vraja.... tarabele cu bunatati erau insirate, ca de obicei, pianul suna incantator, peste toate era cumva o liniste incredibila; o puritate in aer si o joaca superba a luminilor de Craciun; si bradul, si mirosurile, si catedrala maiestuoasa si statuia lui Matei Corvin peste toate, oarecum parinteasca de data asta.....
Greu de definit sentimentul care m-a incercat; aceeasi piata, care acum 23 de ani, cu boscheti si straturi de flori comunist aranjate, printre care suierau gloantele; iar la 10 metri, in intersectia cu Conti, mureau oameni.... am primit o libertate sau am platit-o cu sangele nefericitilor de atunci, dar nu prea stim ce sa facem cu ea....suntem liberi oare? nu ma opresc sa nu ma intreb de atatia ani....

Tuesday, December 18, 2012

.....





gandul ala, care pleaca, doar el stie exact de unde, aluneca, se duce, se ascunde, iar vine, iar dispare, se joaca el, pervers.... se mai loveste de un vas capilar, intr-o lupta prosteasca cu lumea fizica.... explodeaza cumva, nu-l poti opri... te obliga sa-ti pui intrebari, sa iei decizii, sa nu-ti placa, nici ce faci, nici ce iese.... sa alergi zilnic pentru a gasi impacari cu tine; nu-ti place deloc, e atat de simplu... nu ai ce face, chiar nu ai ce face
gandul e tot acolo... subversiv, moale, ca alcoolul fin, nici nu stii cum te cotropeste, zici ca ai scapat, ca esti bine, ca te poti ridica de pe scaun si... puf.... esti pe jos, sub podea, te uiti la lemn cum se mananca, de jos in sus, cum sufera de singuratate, cui ii mai pasa si de asta?.... cine dracu a mai auzit de lemn care sufera de singuratate? ok, stim cu totii ca exista, dar nu ne pasa, fireste
gandul ala, care sta... te incolaceste mai ceva ca o iubire pierduta, mai ceva ca un melc calcat o data, dar nu complet, si care nu cedeaza; cu mucusul ala care se mai prelinge, asta e natura lui de melc si gand
gandul nu va pleca... ii mai tragi una, mai aluneci pe un rest de mucus... injuri, te faci ca ploua, te uiti la pereti, stim cu totii ca peretii rezolva orice; e infipt, si gata; in coaste, in suflet, in carne; respiratia nu mai e abdominala, nici macar toracica, e o doar o conserva ruginita carata dupa o gheara
gandul ala, care zambeste malefic-serafic, fix ca ingerul alungat din Rai... te face sa crezi ca te trezesti a doua zi; si iti iese; hmmmmm... fenta: o fi in lumea asta, in cealalta, in universul stiut de noi, in cel banuit, in cel real, in cel existent, in cel inexistent, in cel hain, in cel plin de vid, in cel preaplin de speranta, in cel negru, in cel fascinant, in cel chemator, in cel inspaimantator, in cel chemat, nesperat, nedorit, poate jinduit?
gandul e bine, acolo... parazit, vierme de matase pe drumul care nu-i apartine, cucerit cu indoieli semanate, cu lacrimi arse, furate din toate sinapsele, care ce dracu puteau sa faca decat sa se lumineze? s-au gasit....
gandul ala, care va ramane acolo totdeauna, dupa ce s-a nascut, s-ar putea sa fie doar o simpla alunecare fara intoarcere spre intuneric sau doar o avertizare sfioasa ca lumina e un dar nespus si neinteles....
s-ar putea

Wednesday, December 05, 2012

Vointa de-a vedea

CS Vointa este o asociatie sportiva din Cluj. Traieste din 1951, din banuti dati de cooperatiile mestesugaresti si are sectii sportive de care nu scrie nimeni, niciodata, cu adevarat. Sigur ca nu compar cu fotbalul si, de altfel, nu compar cu niciun sport, pentru ca se vor supara toti.
DAR, acest club inexistent pentru primele pagini din ziare, de ani de zile scoate medalii pe banda rulanta in sporturi complet neinteresante, gen box, karate, orientare sportiva, ciclism si tot asa.
Presedintele clubului este Ghita. Ghita Capraru, pe care il cunosc de ani de zile si, care in acest an de criza, pentru prima data de cand il cunosc, a incheiat celebra lista de premianti cu o nota. Suna cam asa: Din lipsa de fonduri, nu am reusit sa luam parte la o serie de competitii de la care se mai puteau obtine cu siguranta mult mai multe rezultate de exceptie.
Buuuuuuuuuuun
Astazi, ca de fiecare data in ultimii ani, am mers la premieri. Pentru 4 sectii sportive, adica box, ciclism, orientare sportiva si karate traditional, eu zic ca nu e rau sa ai 42 de medalii internationale si campionate nationale, plus inca vreo 40 de clasari pe locurile 1-5 in concursurile interne, altele decat CN. Pentru realizarile acestea, sportivi, antrenori, Ghita Capraru si toate cooperatiile mestesugaresti merita toate felicitarile din lume.
Mentionez ca a absentat nemotivat complet Dan Bodea de la festivitate:).
Care s-a petrecut absolut la fel ca in fiecare an. Cu trofee, diplome, punguta frumoasa cu calendar mare si mic pe anul viitor. De data asta, 2013.
Nu m-am rabdat la festivatea de acum sa nu spun ceva. Nu fac din astea, dar am primit a N-a diploma de multumire din partea clubului si era musai. N-o sa repet tot speech-ul, dar o sa spun ce cred, exact cum am facut la ora 12.15: CLUBUL VOINTA ESTE CEL CARE ARE CEL MAI MARE RESPECT PENTRU PRESA CLUJEANA.
Explic: la fiecare festivitate, fara exceptie, urmeaza o masa fenomenala. Nu pentru termitele din presa, cum ati putea crede. Am gustat cele mai bune platouri de "porcarii" (pentru necunoscatori, produse preparate din porc proaspat taiat), am degustat o tuica buna, am baut un vin ales sau o bere rece. Dar, niciodata nu am avut timp destul.
Astazi, mi-am facut special timp pentru asta. In semn de respect. Nu pentru porcarii. Asta e pentru absolut termite. Ca, doar de ani de zile, suntem prezenti acolo cam aceiasi din presa. Vreo 6-7.
Chestia asta cu termitele din presa e adevarata in anumite locuri si cluburi. La Vointa, daca ar fi sa vina lumea la papat, ar fi ciudat. Cum stim noi astia care mergem de atatia ani, stiu si oamenii aia, cine, ce si cum.
Cat se scrie sau nu despre medaliile obtinute acolo, greu de cuantificat. Vreau doar sa spun ca e foarte important sa fii acolo, alaturi de ei, la final de an. Pentru ei, adica. Nimeni nu-i ajuta cu nimic. Nici cand se impart banii pe oras, nici pe judet. Sunt doar niste oameni, care din putinul lor, sustin sportul.
Si, pentru care nu are nimeni timp cu adevarat niciodata.
Sa revenim la platouri. Zic si eu o parere. Sunt mare fan porcarii, recunosc, dar nu mi-e totuna cum sunt poftita sa le servesc, cand e vorba de job. Nu ma duc, niciodata. La Vointa, e exceptie. Pentru ca sunt bune, exceptionale, aranjate, asortate, indeajuns, oferite cu drag si, mai ales, nu puse undeva intr-un colt pentru "aia de la presa". Si, astazi, pentru prima data, Ghita Capraru ne-a lasat sa fumam la spalator. Deci....
Respectul asta, care pare mic, conteaza enorm in vremurile astea, in care presa se cumpara usor de tot.
Sa nu credeti ca nu am parte de tot felul de invitatii la 5 stele si figuri, cu porcarii sau nu. Nu merg si gata. O singura data pe an, imi fac de cap, cu porcarii, la Vointa. Atat. Orice porcarie tine de respect:)
Iar cei care sunt alaturi de Vointa in fiecare final de an stiu foarte bine despre ce vorbesc.

PS inchei explicatia cu respectul: de ce are cel mai mare respect pentru presa clujeana? pentru ca te simti ca-n familie, de-aia