Wednesday, June 12, 2013

Icar. Ratat. Salvat

Am crescut la bunici, la Lechinta, in Bistrita, cu livezi incredibile, ca de vin nu mai are rost sa vorbesc. Prima data cand m-am cherchelit a fost pe la vreo 5 ani, dupa ce la un Craciun au plecat verisorii cu gasca lor, primiti in casa dinainte. A ramas vin in pahare si cu verisorul Adi, mai mic cu un an, am considerat necesar sa le golim. Buni, draga de ea, nu ne mai putea culca dupa, ne urcam pe "paretare". Ne-a dat vreo doua, ceea ce in prezent ar fi un mare abuz asupra copiilor:), dar ne-a invins pana la urma. Ne-am culcat cumva. Habar n-am daca am fost mahmuri sau nu a doua zi.
Totusi.... povestea este alta
Am citit azi o stire la noi, la MEDIAFAX, cu o fetita de 10 ani, din Mioveni, care a cazut de la etajul doi, pentru ca a vrut sa zboare.
Asta m-a facut sa-mi amintesc ceva. Dincolo de primul cherchelit la 4-5 ani. Aia e de necontrolat. N-ai ce face cu copiii.
Dar....

Am venit in celebra metropola Cluj. Acasa, cum ar veni. Stateam in bloc cu zece etaje, la etajul 9. Cel putin 3 luni de zile, dupa ce am venit acasa, in vara dinaintea inceperii scolii (la Generala 6, sub padure, la 6 ani, nu ca acum), m-am gandit la zbor. De la etajul 9. De cand am reajuns in Cluj nu ma puteam gandi la altceva decat la zbor, la cum intr-o zi o sa ma arunc de pe balcon si o sa plutesc.
Eram convinsa ca daca-mi dau drumul zbor. Fireste ca nu aveam aripi, desi avem cu totii, intr-un fel sau altul. Dar, nici nu ma gandeam la asta.
Vreo 3 luni am stat pe ganduri. Pentru ca planul meu de zbor era cu totul altul, nu se lega de brate intinse ca la un zmeu de hartie sau de mine aruncandu-ma singura de la etajul 9, nici vorba. Adica, era cam asa: mama avea o oala mare, de vreo 30 de litri, in care facea zacusa, bulion, gemuri adevarate. Aia era aparatul meu de zbor. Trei luni am stat si am calculat tot, am facut probe: incapeam in ea, era bine, desi eram ghemuita. Dar... aveam doua mari probleme: cine pune capacul peste mine, ca musai trebuia sa fie cu capac, navele nu zboara deschise, si.... cine lanseaza oala.
Acestea au fost singurele doua motive, minore sau nu, pentru care eu, la 6 ani, nu mi-am dat drumul de la etajul 9. Am tot analizat povestea cu ma pun in oala pe buza balconului si imi dau drumul, eram convinsa ca zbor, nu ca ma prabusesc, doar ca nu mi-a placut ca n-as fi avut capac. Or asta, era capital in planul de zbor.
Desigur, la acea vreme nu puteam deveni o stire, ca acum. Dar, capacul ala, inexistent, m-a tinut in viata cum ar veni.
Era etajul 9. Poate merita incercat, cine stie?:) Daca iesea?
Ma gandesc la fetita asta cu fracturi, din Mioveni, care a incercat sa zboare de la etajul 2.
Nu poti lua copiilor ideea de zbor. Probabil, doar ei o mai au. Noua, astia maturi, destepti, scoliti, satui, fara aripi, ne e cam frica sa ne mai gandim la o oala fara capac.

PS Oala de la 6 ani era visinie, avea torti mari, alba pe dinauntru, ca zapada, m-a speriat albul ala, cumva, daca n-am gasit capac. Sooooo, un capac poate salva viata unui copil, nu?:) Mama nu stie povestea asta, nici nu ar crede prostii din astea... cum adica?
sursa foto: www.rebellesociety.com