Sunday, December 23, 2012

Ierni de copil
Mersul la gradinita, la bunicii mei din Lechinta, era cea mai fenomenala treaba din lumea asta. La dus, eram in spatele bunicului, la intors, tot cu bunicu, pe sanie. O panta luuuuuunga, abrupta bine, pe langa biserica saseasca. De la Posta, faceai un pic stanga, pe langa Caminul Cultural, te uitai cumva ciudat spre dreapta, pt ca era drumul catre cimitir, treceai de biserica si mai era un pic de panta, si mai abrupta. Cand ajungeai in varf, nu mai aveai aer. Acolo era gradi. Gardulet frumos, micut, curte imensa cu tot felul de hinte, tobogane, jucariii.... doua cladiri imense, educatoare in varsta de-o blandete incredibila.... si limba enegleza.... la vremea aceea, la gradinita din Lechinta se studia limba engleza. La 5 ani am jucat o piesa de teatru in limba engleza, am fost anotimpul vara. Pfffff....sasi
Sa revenim.... Pe la 3-4, cand era de plecat de la gradi, il cautam deja din ochi pe bunicu. Era acolo totdeauna, sfios, mai spre usa, uneori ma imbracam singura, mai repede, de graba de-a ajunge mai repede la el in curte, ca urca greu saracu, cu sania dupa el. Avea cusma aia a lui, neagra, inalta, pe un cap carunt, cu niste ochi albastri de poveste. Un barbat inalt si drept, scump la vorba si priceput mai mult la relatiile cu vacile din grajd, perfect spalate si ingrijite, decat la povestile cu oamenii. Sigur ca vorbea cu ei, dar vacile erau mandria lui. Cu ugere spalate, spinari tesalate, mirosind a cald si bun si Dumnezeu.... asa credeam atunci ca miroase Dumnezeu... bunicu mergea la muls si venea din grajd cu sustarul plin, cu doua palme de spuma si primul lucru imi dadea sa beau de-acolo. Si, beam.... laptele ala destinat viteilor, alb si gros, aburind, consistent de sa pui cutitul in picioare in spuma.... sustarul era gri spre mov, nu uit cat traiesc, acum n-as mai putea face asta, dar atunci era mare mandrie sa-mi dea bunicu, era secretul nostru.... nu intram in grajd cand mulgea bunicu, nu-i placea, era povestea lui cu vacutele.... le mangaia, le povestea, le curata..... nu ne-a interzis niciodata, dar ne-am dat seama... in schimb, cand erau vitei, ii lasa mai mult prin curte, ca sa compenseze.... ce bucurie, ce alergaturi cu impielitatii aia; imi rodeau parul, hartia din mana, hainuta de pe mine; fugeau in cerc, aruncau cu picioarele din spate de buieci si fericiti ce erau.... cainele latra si el a ras, porcului i se rupea, fireste.... iar, oile, in staul, mai miscau cateo ureche, doar sa stim ca sunt la curent cu traznaile.....
Intr-o iarna adevarata, cred ca atunci cand am implinit 4 ani, a fatat o oaie chiar de ziua mea.... Era devreme, vreo 6-7 dimineata, o matusa venita prin gradina a luat mielul si l-a adus in casa, ar fi murit, era ger adevarat atunci... mi-a zis: uite cadoul de ziua ta. Oh, God.... stiti voi cum miroase un miel fatat de cateva ore si deja lins de ma-sa, curat? Eu, copil somnoros in pat, cu genele amestecate de somn si privire tulbure... cand mi l-a pus in pat pe ala mic, am simtit curent electric prin corp... s-a cuibarit, cu copitele alea aproape translucide sub el, si-a lipit botul de gatul meu si a dormit in curbura inimii mele.... este cea mai pretioasa amintire a iernilor copilariei mele... si acum am in nari si in suflet mirosul acela si felul de nedescris in care m-am temut sa adorm din nou langa miel, sa nu cumva sa ma respinga.... sigur ca nu mai povestesc cum a mancat lucerna otravita mai tarziu si a trebuit taiat; si, oricat au incercat bunicii sa ma hasaie de acasa pt a face asta fara sa vad, am stat in cusca cainelui; si am plans amandoi, printr-o uluca; nu mai mananc carne de miel sau oaie de atunci, dar nu acesta este subiectul povestii....
Iernile copilariei mele, acolo la Lechinta, cand erau zapezi adevarate, cand oamenii se deplasau cu sania mare si cu cai, cand era rusine sa nu-ti cureti in fata casei pana la max ora 7.... cararea din curte spre intrare si mai era una de la poarta si inca una spre fantana si lemnarie.... erau iernile alea cu lupi veniti pana in gradina, cu aburi grosi si albi pe cosuri, cu belsug, cu bunica facand cea mai buna paine si cei mai buni cozonaci... avea cel mai bun cuptor si veneau vecinele sa-si coaca painea la buni.... taiatul porcului, cu noi misunand prin paie.... colindatorii, in curte, nu in casa ca acum... colindatul meu la popa, care era cea mai mare onoare, pentru ca popa ducea lapte de la bunicii mei, de la vacile alea cu uger curat si lapte de poveste.... vinul de Lechinta in beciul mare, in butoaie mari, si vinul de Lechinta in beciul mic, din casa, in canceu.... primeam si noi, era regula.... la masa mare, dupa biserica, stateam ca sfintii pe pereti, ascultam rugaciunea dinaintea mesei de Craciun, mancam tot, nu erau figuri pe vremea aia... si, Doamne, ce bucate bune facea buni.... cozonacul si prajitura aia din 100 de straturi erau pe masa si, abia atunci, aparea paharele bune, alea din dulapul de sarbatori, in care se punea vinul rece... condensul era instant, iar gustul era dumnezeiesc... ni se urca la cap dupa 2 guri mici de copii si vai ce somn bun de amiaza urma.... iar la trezire, sanius.....
Ce ierni frumoase, ce copilarie jinduita.... as imparti-o cu toti copiii din ziua de azi sau macar, as vrea sa mai am eu 4-5 ani