Wednesday, April 17, 2013

Pe la ora 18.00

Nu stiu care si cum o fi cu marea eliberare, cea care aduce tihna jinduita zi de zi. Stiu insa ca sunt momente foarte putine si mult prea scurte de oprire a timpului, ca scufundarea intr-o raza de soare sau intr-un zambet sau intr-o furtuna. Capitulare.
Momentul in care nu mai conteaza nimic si nici nu mai stii cine esti. Momentul in care se aude o piesa indepartata ca o parere, simti ca te scufunzi in tine, ochii sa maresc, pulsul nu mai exista, zbori cumva, fara aripi, peste toate. Iti pierzi simturile, incremenesti ca intr-o alta dimensiune si ti-e si frica ce ai putea afla, daca ar dura mai mult. Niciodata nu dureaza indeajuns pentru a avea acces mai departe.
Raman la poarta necunoasterii, a lumii obsesive de dincolo, din liniste. Nu, nu ma refer la viata de apoi. Dar am tot trait momente si experiente de cateva secunde, care ma fac sa fiu al naibii de curioasa de cealalta dimensiune. Ca exista sau nu, habar n-am. Imi place sa cred ca da. Chiar visez la asta. M-am saturat de dimensiunea asta a noastra cu stanga-dreapta, sus-jos, inainta-inapoi, plus timp.
Vreau necunoscut, provocare, lumina, bun, liniste si pace. Simt ca se umple incet depozitul de mai mult rau decat mai mult bun prin dimensiunea asta. Nu ne mai agatam de nimic, pentru ca nu mai avem de ce, desi cautam cu disperare. Catre ce ne indreptam? Ajunge doar sa ne nastem, sa traim si sa murim? Asta e tot? Nu traiesc ca sa exist, ci traiesc ca sa traiesc. Mai e valabil?