Monday, January 20, 2014

A mers scrisul ca uns

Nu am avut curaj astazi sa vad imagini cu accidentul de la Cernavoda in care au murit sase oameni. Nu am putut si gata.
Inca am flash-uri de la accidentul prin care am trecut si e prima data dupa 10 ani cand incerc sa scriu despre asta. Nici acum nu pot trece pe langa acel loc, podul Garibaldi din Cluj, si nu pot vedea gura de canal in care am stat mai bine de o ora, ascunzandu-ma de trauma vietii mele: vei muri inecata.

In 23 decembrie 2003, un om mi-a salvat viata. Era pe bancheta din spate cu mine, omul important din viata mea de atunci era pe scaunul din fata. El a fost la un pas de moarte, pentru ca a ramas blocat in centura de siguranta la 2 metri sub apa. Eu nu-mi amintesc mare lucru. Cand masina a derapat din cauza poleiului, am avut totusi timp sa-mi spun, contrar gandirii incete a ardeleanului: No, asta e! Alea sunt povesti cu pesti ca iti vezi viata trecand prin fata ochilor. Desene animate.


Masina a mers fix in bot si apoi cu plafoniera pe fundul Somesului, la un pas de cascada de la Garibaldi, la 0 grade. Nu stiam ce s-a intamplat, ultima mea amintire era ca incercam cu totii sa gasim manerele de la geamuri, dar cum nu stiam ca suntem cu capul in jos, nu le puteam gasi, logic, nu? Parbrizul a sarit intreg, din prima, asa era la Dacii Nova, asta a fost norocul nostru. Apa a intrat in fractiune de secunda, ne-a dezmeticit rapid. Prima mea amintire este ca eram deja scoasa din masina, respiram, dar inclestata, cu unghiile rupte, de o roata si cu capul deasupra apei. Masina plutea. Erau deja sirene pe pod, lumea urla, tragea de mine cineva, dar nu m-a putut clinti de acolo. M-a dus cumva, nu stiu cine, spre parapetul de la mal de cativa metri inaltime si cand am vazut gura de canal am intrat in ea. Gura aia de canal era singurul meu colac de salvare, nu ma inecam, asa gandeam atunci, cred. Nu mai stiu mare lucru, decat ceva flash-uri de la Urgenta, unde patronul de la firma Nova, da... aceeasi ca in prezent, tremura.... Apoi, s-a rupt filmul pentru multe zile. Multa lume nu intelege nici acum de ce mi-e atat de greu sa urc in orice taxi de la firma aia. "Hai, ma, termina, e doar un taxi, ce te tot gandesti la faza aia?"

Soferul ne-a parasit in masina, la un pas de inec, a fugit prin parbriz si a iesit la Hotelul Napoca, e la sute de metri distanta, a fugit prin apa, ne-a parasit acolo, dar nu a uitat sa spuna tuturor ca el ne-a salvat, ca el a sunat la 112, desi avea telefonul mort de la apa, la fel ca noi. A lasat trei oameni in masina inundata de apa, avea indicativul 68, nu uit cat traiesc.

De atunci, nu pot sa merg in masini care au viteza mai mare de 80-90 la ora, desi in momentul accidentului masina avea 40 la ora. Iubeam viteza inainte. Nu-i nimic, te obisnuiesti cu toate.

In fiecare 23 decembrie dimineata imi amintesc cum am ramas in viata impreuna cu prietenii mei si cum am multumit lui Dumnezeu pentru asta. Am ales sa nu dam firma in judecata, tocmai din acest motiv. Cam patetic, ce-i drept.

E greu de povestit despre asta, la fel cum e si greu de inteles. Panica pe care o ai in tine pe viata este incontrolabila.

La doar 2-3 zile dupa accidentul nostru a fost unul pe jumatate de grav in Oradea. Au murit o mama si fiica ei.

Noi am trait. E drept ca acel accident ne-a si despartit complet, pe cei trei din acea masina. Eu am pierdut si altceva atunci. Poate mai important decat orice.

Au trecut 10 ani, mi-au zburat degetele scriind acum. Da, stiu, nu e de blog si nici de facebook. Asta e. Acum mi-a venit si asa am facut.
foto: ziua de cluj